EXCURSII, NATURĂ ŞI ARTĂ

Cristale mici văzute mari. Fotografii macro la milimetru

2011-11-27T14:17:00.001+02:00

Rătăcind toată vara şi toamna sau, mă rog, cum mi-a permis timpul şi fotografiind sau colectând tot felul de chestii (goange, fluturi, fosile, roci, cristale), m-am ales cu o grămadă de material, şi foto şi pietre pentru colecţia mea pe care să le organizez , clasific şi ordonez toată perioada asta când afară e cam cu minus...
Ştiu, florile de mină sunt mari, spectaculoase şi aspectuoase, plus că se văd în toată splendoarea lor şi din cealaltă parte a camerei, însă o grămadă din mineralele adunate sunt constituite din tot felul de cristale mici, ale căror detalii necesită cel puţin o simplă lupă. Aşadar, cum românul e inventiv, mai ales de nevoie în vremurile astea când nu prea ne permitem să achiziţionăm aparatură specializată (care e bineînţeles scumpă), m-am apucat să improvizez din vechi obiective de Zenit şi alte unelte şi accesorii, un sistem pentru nişte fotografii macro (de fapt mai mult în zona micro). Deci aplicând metoda încercărilor (şi greşelilor) succesive, am improvizat cum-necum un astfel de sistem. Departe de a fi pe deplin mulţumit de el, am reuşit totuşi să scot nişte fotografii decente.
Mi-am luat o şapcă de pietre din colecţie şi am început să le trec "la aparat". Câmpul de vedere este între 6 şi 8 mm pe latura mare (adică latura mare a fotografiei corespunde cu 6-8 mm în realitate). Ia uitaţi aici la ce a ieşit:

Cuarţ, calcit, siderit

Riolit cu biotit şi amfiboli (verde)

Crustă de oxizi de fier

Pirită pe calcit

Malachit pe rocă vulcanică

Siderit pe cuarţ

Pirită şi oxizi de fier

gips pe oxizi de mangan

filon de calcedonie în jasp roşu

Cristal de galenă cu calcit şi sfalerit

Cristale de muscovit în micaşist

Rockhounding - pe lângă mina Herja, Maramureş

2011-08-23T13:17:00.000+03:00

"La pomul lăudat să nu mergi cu sacul" dar ia cu tine de poţi ciocănelul şi câteva dăltiţe şi o plasă mai rezistentă, că n-o să-ţi pară rău.

Din nou după pietre, spre disperarea neveste-mi care tot îmi zice: "O să ne prăbuşim la etajul trei într-o bună zi cu atâtea pietre în apartament!". Da' nu contează... oricum e prea cald în oraş şi cam nimic altceva util de făcut în zilele astea de concediu (eu concediu, ea încă nu...). Deci, direcţia de mers, fosta EM Herja, închisă şi în conservare, ca toate celelalte, cum sigur deja ştiţi şi voi - chestie de cultură generală. Drum scurt şi bun, din oraş în Ferneziu, cotit la dreapta peste râul Săsar pe drumul către mină, după pod 1 km de drum selenar până la bariera de la intrare. Păi cine să mai aibă grijă de porţiunea asta... Dar Dusterul îşi face treaba de de SUV producţie românească şi cu 10-20 km la oră ajung fără probleme la barieră. De aici, explorare pe jos. Mă salut frumos cu portarul şi-mi declar onest intenţiile vizitei mele care nu sunt nici colectatul infracţional de şine de fier şi nici de cabluri de cupru. Mina este oricum închisă, la propriu şi cu lacăt, fiind vizitată de câteva ori pe zi doar de câţiva angajaţi responsabili cu întreţinerea. Eu mă mulţumesc doar cu căutatul de pietricele prin halda de steril. Ştiţi cum se zice: "Gunoiul unuia, comoara altuia".

Halda de steril e imediat pe dreapta după barieră şi arată cam ca orice haldă de steril de la o mină părăsită, adică dezolant:

"Panoramă" - Halda de steril EM HERJA

Încep uşurel de la bază uitându-mă după chestii ce ar putea fi interesante printre bolovanii de rocă vulcanică.

Mina Herja exploata un filon foarte bogat de minereuri complexe, în special sfalerit şi galenă dar şi calcopirită şi metale rare. Mineralele provenite de aici sunt de o varietate şi frumuseţe excepţională, locaţia fiind binecunoscută în toată lumea mineralogiei şi a colecţionarilor. Flori de mină de dimensiuni mari, şi cristalizaţii rare de la Herja există în toate muzeele mari de profil de pe mapamond.

Poate am şi eu noroc de ceva "resturi" de prin steril. Într-adevăr, nu degeaba atâta faimă: bucăţi de sfalerit (blendă) în cristalizaţii masive apar cam peste tot. Mai mult sau mai puţin pure, cu cristale de galenă, marcasită, pirită, sferosiderite, cuarţ, dolomit, calcit, şi probabil multe altele...


Bucăţi de sfalerit în halda de steril

Încet, încet, eşantioanele încep să se adune, majoritatea murdare, acoperite de pământ şi limonit şi alti oxizi de fier care-s parcă peste tot. Mai crap cu ciocanul câte un bolovan "suspect; unii îmi oferă surprize, alţii nu - ca la loto. Câteva bucăţi de calcit globular îmi fac cu ochiul, şi astea cam portocaliu - ruginii tot de la oxizii de fier, apoi nişte cuarţuri nu foarte mari, dar combinate cu dolomit şi straturi bine formate de marcasită.

Urc uşor spre partea superioară a haldei ajungând la ruinele clădirilor exploatării, aflate într-o stare avansată de dezintegrare. Peste tot sunt rămăşite ale activităţilor demult încheiate aici: traverse de lemn, căşti de miner şi cizme aruncate vraişte de ani de zile, începând să prindă strat de muşchi pe ele... şi printre toate astea minerale. O grămadă de minerale. Dau şi peste o frumoasă bucată de blendă acoperită cu un ciorchine de diamante de Maramureş, în variatatea gri. Chiar la suprafaţă. Păi dacă nimeni n-a vrut-o, am să o iau eu.

Ajung într-o vreme la capătul sterilului cu rucsacul plin (şi greu) şi consider că ar fi cazul să mă retrag, nu înainte de de a lua o scurtă pauză de odihnă, la o ţigară (mda... din păcate fumez), într-un loc înierbat, lângă o recentă alunecare de teren de dimensiuni mici.

Cum de obicei se întâmplă celor curioşi şi atenţi la detalii, natura oferă surprize: prin pământul proaspăt alunecat apar bucăţi dintr-un mineral pe care nu-l cunosc, format din cristale albe aciculare, de cca 1 mm grosime şi până la 2 cm lungime, înghesuite între staturi succesive de altă rocă necunoscută, foarte uşoară şi friabilă:

mineral acicular necunoscut între straturi de rocă friabilă

După "procesarea" eşantioanelor acasă - curăţire, spălare, îndepărtare straturi de limonit unde e cazul, etc. - surpriza "descoperirii acestui mineral se dublează: cel puţin una dintre eşantioane prezintă urme clare de fosile vegetale - frunze şi crenguţe. Nu am auzit sau citit niciodată despre existenţa fosilelor în această locaţie aşa că ar putea fi vorba de un site nou, sau poate doar o apariţie întâmplătoare. Va trebui să contactez un geolog sau un paleontolog ca să lămuresc această chestiune.


Frunze fosile pe rocă stratificată

Am să închei sumara relatare a acestei ture după pietre cu câteva din eşantioanele adunate:


Blendă, galenă, marcasită, sferosiderit, limonit


Detaliu: sferosiderit pe eşantionul de mai sus


Calcita globulară şi siderit, stropit cu marcasită


Cuarţ gri "diamant de Maramureş"


Sfalerit, dolomit, calcit


marcasită, cuarţ


rocă stratificată cu cristale aciculare


cristale aciculare - magnificaţie

Rockhounding - La Dealul Minei şi Lacul Albastru, lângă Baia Sprie, Maramureş

2011-05-16T09:22:00.000+03:00

Zi superbă de primăvară în Maramureş, în miercurea de după Paşti. Însorit, cald, miros de pădure proaspăt înverzită, toate mă îndeamnă la o plimbare în natură şi explorarea zonei înconjurătoare. Oricât de cunoscător al unor locuri ai fi, inclusiv cele în care îţi petreci viaţa de zi cu zi, mici şi neaşteptate descoperiri şi surprize apar cu fiecare ieşire în natură. Depinde cât de atent eşti să observi natura din jurul tău. După câteva scurte pregătiri mă sui în maşină cu gândul la o tură pe la Lacul Albastru şi Dealul Minei de la Baia Sprie, pregătit sufleteşte să culeg nişte minerale (ciuperci de unde în perioada asta a anului!).

Din Baia Mare până la Baia Sprie sunt vreo 10 km pe DN18 ce duce la Sighetu Marmaţiei. Circulă şi autobuze locale pe rută, pâna în capătul oraşului Baia Sprie, cu o frecvenţă de 30 minute toată ziua.

Parchez maşina în centrul orasului lângă biserica reformată şi pornesc pe străduţele pietruite ce urcă dealul în direcţia nord, adică înspre Lacul Albastru. Sunt câteva trasee marcate din centrul oraşului, cruce roşie, cruce galbenă, punct roşu, toate ducând înspre lac, pe diferite variante prin păienjenişul de poteci ce brăzdează versantul. Durează cam 20-40 minute de urcuş până la lac, în funcţie de pasul fiecăruia.

Declarat Monument al Naturii, Lacul Albastru este un lac de prăbuşire format prin surparea unor vechi galerii miniere în jurul anului 1920. Precipitaţiile şi torentele aluvionare au umplut cavitatea formată, dizolvând şi alterând o serie de minerale atât de pe versanţi cât şi din galerie, în special pirita prezentă consistent aici, dându-i lacului o culoare verde-albastruie, de unde şi numele de Lacul Albastru. Forma lui prezintă un contur aproape circular cu diametru circa 40 m si o adancime de 3-4 m, acoperind o suprafata de 0,5 ha pe versantul de S-V al Dealului Minei.


Lacul Albastru

Dealul Minei, după cum sugerează şi numele, este un conglomerat de filoane de minereuri metalifere complexe ce radiază în toate părţile. Implicit, este brăzdat pe tot locul cu urme ale activităţilor miniere ce se desfăşoară aici de veacuri. Abataje, galerii de mină, surpături, puţuri de prospecţiune sau de aeraj, mai vechi sau mai noi apar pe tot locul. Drept urmare este extrem de recomandat să te uiţi cu precauţie pe unde calci şi ce poteci alegi, dacă nu vrei să cazi câteva zeci de metri în gol sau să te trezeşti că aluneci cu tot cu grohotiş prin vreun abataj. E de la sine înţeles că nici gurile de mină nu pot fi explorate fără echipament adecvat.

Dar să revin la excursia mea; intru deci în pădure lăsând în urmă ultimele case ale oraşului cu ochii în stânga şi dreapta după pietre şi pietricele cu aspect interesant, dar la nici cinci metri de lizieră dau de un roi de fluturi mici cu iridizaţii albăstrui-mov pe aripi şi cu antene de vreo trei ori mai lungi decât corpul, zburătăcind veseli în soarele dulce a dimineţii deasupra unor tufe de afine. O cercetare mai amănunţită pe net îmi spune că e vorba de specia Adela reaumurella. Am stat cam jumătate de oră chinuindu-mă să scot o fotografie decentă cu fluturii în zbor. Dificilă treabă. Zeci de cadre, focusare, refocusare, declanşare în blank, da de iese ceva...

Adela reamurella pe frunză de stejar


Adela reamurella - roi în zbor

Revin la urcuşul pe potecă şi la uitatul după pietre. Am bătut la picior zona de nenumărate ori, niciodată însă nu am dat atenţie bolovanilor din jur. Peste tot însă combinaţii complexe de minerale, straturi de calcedonii diferit colorate, intercalate cu cristalizaţii de cuarţuri, alte straturi de rocă vulcanică poroasă amestecată cu oxizi roşii sau galbeni proveniţi din alterarea exogenă a unor minereuri. Multe dintre ele prezintă cavităţi tip geodă cu cristale mici de cuarţ, sau roci cu aspect de şvaiţer, bucăţi de calcedonii cu găuri de mărimea boabelor de mazăre, unele cavităţi încă având minerale diverite în ele, altele probabil golite prin dizolvarea conţinutului lor în ape pluviale. Straturile calcedonice şi de alte minerale într-un joc intricat de culori, forme şi direcţii dau un aspect de agat extraordinar de frumos acestor pietre, fapt observabil la rocile proaspăt crăpate, neacoperite relativ uniform de oxizi. Toate astea, la lumina zilei, pe solul pădurii, şi încă nu am ajuns la zona abatajelor şi a gurilor de mină.

Ajuns la lac iau o scurtă pauză şi fac un rapid plan de vizitare a câtorva abataje, surpături şi guri de mină de prin preajmă cu punct de întoarcere tot la lac. Chiar deasupra, pe un abataj cu mult grohotiş dau de bucăţi frumoase de rocă poroasă acoperită şi infiltrată cu, mă întreb eu, malachit? (cel puţin aşa cred eu, după aspect şi printr-o simplă deducţie privind prezenţa sănătoasă a calcopiritei extractibile în zonă; aştept confirmare de la mai cunoscători). Hmm, ar putea fi şi intruziuni amfibolitice, că şi astea sunt verzui şi pe deasupra sunt şi abundente prin zona asta.

Mai sus spre V, lângă o clădire în ruină aparţinând defunctei exploatări miniere, un alt abataj cu o surpătură şi cu o gură de mină.

Veche intrare de mină deasupra lacului

Nu am echipament necesar la mine aşa că studiez doar intrarea şi vreo doi metri înăuntru; şi chiar în porţiunea asta, prin bucăţile de cuarţite desprinse de pe pereţi apar fisuri cu cristale mici de ametist şi cuarţuri ametizate. Urc apoi mai spre vârful dealului, culegând pe drum o bucată de jasp roşu, spre o altă surpătură cu pereţi foarte abrupţi. La baza ei, bolovani mari desprinşi din rocă, unii dintre ei crăpaţi la cădere dezvăluie cavităţi geodice mari acoperite cu cristale, ce-i drept mici, de cuarţ. Am fotografiat din ele, fiind muuult prea masive pentru a fi cărate acasă la colecţie. Cea din fotografie avea undeva peste jumătate de metru înălţime.

Geodă crăpată în cădere, aflata la suprafaţă

M-am mulţumit cu bucăţi mai mici aflate prin preajmă, unele chiar frumoase sau interesante (una prezintă şi câteva cristale de baritină). Mai dau câteva ture pe la alte abataje mai mici culegând diferite specimene mai mult sau mai puţin cunoscute mie şi după o oră şi ceva simt deja greutatea rucsacului din spatele meu, semn că trebuie să îmi închei tura.

Revin la maşină, în centrul oraşului cu o recoltă bunicică de bolovani dar şi cu convingerea că va mai trebui să vin aici în explorare; poate pe partea estică a dealului.

Ajuns acasă urmează curăţirea şi spălarea eşantioanelor, o sortare a lor, urmând ca unele să fie tăiate şi şlefuite (am un pic de manie cu asta, nu păstrez toate bucăţile întregi ci sunt curios ce ascund înăuntru).

Iată câteva poze cu o parte din „recoltă”:

"Recolta"

Rocă "şvaiţer" cu calcedonii şi agat

Cristale de stâncă (cuarţ) pe calcedonie

Mineralizari verzi (Malachit?) şi oxizi de fier pe şi în roci vulcanice

Jasp roşu cu mici cristale de cuarţ

Rocă mozaic cu calcedonii şi minerale roz-roşietice şi negru-lucioase necunoscute - tăiat şi parţial şlefuit

Cristale mici de ametist şi cuarţ ametizat

Rocă mozaic (stânga) şi rocă "şvaiţer" (dreapta) cu agat şi vene de calcedonii plus alte minerale necunoscute - tăiate şi parţial şlefuite

Flori din adâncuri

2011-03-12T09:36:00.000+02:00

Greu se hotărăşte primavara asta să vină cu ceva ghiocei, brânduşe şi mâţişori. Parcă mai greu ca niciodată. Vreau să ies un pic în natură, să-mi dezmorţesc ciolanele... însă tot rece e pe aici prin nord. Singurele flori pe care le pot admira sunt florile de mină din colecţia mea (dealtfel nu foarte vastă, ci mai mult simbolică).

Zona asta din nordul ţării a cam fost binecuvântată cu resurse minerale şi implicit cu concreţiunile şi cristalizaţiile ce apar într-o astfel de aglomerare bogată şi diversă de minerale, cunoscute sub numele de flori de mină.
Există... sau AU EXISTAT, că acun sunt în conservare (uau ce termen ştiinţifico-pompos pentru o industrie care e cam în ruină) o serie de exploatări miniere, unele de secole altele mai noi prin jurul zonei Băii Mari. Dealul Crucii, Săsar, Herja, Baia Sprie, Şuior, Băiţa, Nistru, Ilba, mai încolo un pic Cavnic, Băiuţ, Răzoare, locuri din care se extrăgeau aur, argint, cupru, zinc, plumb, staniu, mangan ... şi odată cu ele o multitudine de cristale şi flori de mină. Nu degeaba Muzeul de mineralogie din Baia Mare are una dintre cele mai valoroase colecţii din lume la această categorie. Abundenţa florilor de mină în Maramureş este notorie, şi mai fiecare locuitor de pe-aici are în casă măcar ca bibelou o floare de mină.
Vă prezint şi eu câteva aflate ca bibelou la mine în apartament:


Baritină şi calcită sub formă de trandafir

Galenă, Sfalerit, Marcasită, Pirită

Calcit negru

Cuarţ roz

baritină neagră, galenă, siderit

Cuarţ lăptos, calcit, siderit

Stibină, calcit

Recoltă de toamnă

2010-11-23T09:18:00.000+02:00

Lungă toamna asta. Şi lasă să fie, că imediat e iarna pe noi, cu flori de gheaţă la geam, patură albă şi pufoasă de omăt, factură incredibil de îngrăşată la gaz, ştiţi voi... chestii de-astea ce dau frumos literar. Dar pana acolo ma e puţin, poate doar câteva zile, aşa că eu unul înca mă bucur de bucata de toamnă ce a mai rămas. Şi cum unii numără acum boboci, îmi fac şi eu bilanţul, dar la recolta de ciuperci de pădure. Anul ăsta au fost şi încă destul de multe, aşa că am cam umplut congelatorul şi cămara (că de carne de porc, va fi cam greu...).

Pentru cine nu ştie, sunt bugetar, deci având salariul mic şi redus, m-am adaptat situaţiei şiam revenit la obiceiuri din Comuna Primitivă. Culesul din natură, mai precis, că pentru pescuit şi vânătoare trebuie permis, şi nici ăla nu e chiar ieftin. Aşa că mi-am pus în valoare cunoştinţele despre ciuperci. Multă lume culege ciuperci, mai o hribă, ceva ghebe, gălbiori... însă sunt o grămadă de specii comestibile în flora noastră, unele chiar foarte gustoase care sunt omise sau chiar evitate de culegătorul de rând, din lipsă de informare, sau din cunoştinţe greşite, şi e de fapt mai bine aşa: regula de aur a culegătorului este „Nu culege cea ce nu cunoşti”.

Cât mă priveşte pe mine, eu culeg şi mănânc vreo 50, dacă nu mai multe specii de ciuperci din flora spontană. Încă trăiesc şi sunt destul de întreg la minte; înseamnă că le-am nimerit... sau poate m-a ajutat faptul că mă informez şi documentez bine în domeniu.

Am ales să ilustrez prin fotografie trei din aceste specii comestibile pe care le-am găsit destul de abundent toamna asta, şi pe care multă lume le cam evită:

Agaricus sylvicola - seamănă mult cu ciuperca de bălegar la aspect şi aromă, dar creşte în pădure, nu pe câmpuri şi poieni. Faptul că pate fi confundată de începători sau necunoscători cu unele specii otrăvitoare (cum ar fi Amanita phalloides – mortală!) face ca această ciupercă cu calităţi culinare identice cu ale ciupercilor de cultură să fie evitată.

Boletus erythropus – din familia hribilor, o ciupercă mare ca aspect, întâlnită mai des decât mult apreciatul şi binecunoscutul Boletus edulis – hribul alb, are un gust dulce, aromat , apropiat de a speciei mai înainte amintită, doar că are porii roşietici iar carnea se colorează în albastru la rupere, ceea ce e o problemă mare conform tradiţiei româneşti. Vă garantez eu, nu e.

Hygrophorus russula – cărnoasă dar cu talie joasă, apare din plin în unii ani, alteori abia e întâlnită. Are un aspect oarecum de oiţe (genul Russula) dar până şi un începător o deosebeşte de acestea, catalogând-o ca „necunoscută”. Poate pălăria albă pătată neregulat cu nuanţe de roz şi roşu carneu îi sperie pe unii. De fapt e o ciupercă consistentă, cu un gust aromat, specific, foarte bună, pe care eu nu o evit niciodată.

Bineînţeles, sunt multe altele ca şi acestea trei, o parte din ele stau cumunţi în borcane arajate pe soiuri în cămara mea şi aşteaptă iarna. Pentru cei care nu au încredere în ciupercile de pădure, sau nici măcar în cele care se pot lua de prin pieţe, există, bineînţeles, contra sumei adecvate, ciupercile din hypermarket.

non - arahnofobie

2009-11-21T08:12:00.007+02:00

M-am întrebat de multe ori care e treaba cu arahnofobia. Mai ales la români şi în România. Da, înţeleg fenomenul pentru cei care locuiesc pe la tropice, în preajma junglei, sau pe lângă vreun deşert plin de creaturi (nu numai păianjeni) care înţeapă sau muşcă, şi multe dintre ele cu arme periculoase (venin). Dar noi avem, să zicem, norocul că la noi, din multitudinea de specii de păianjeni de toate felurile, de ordinul zecilor, dacă nu a sutelor, doar unul să fie într-adevăr periculos, Văduva neagră, dar şi acesta nu este foarte comun, fiind detectat sporadic prin Deltă si zonele mai de sud a ţării. Eu locuiesc în nord, aşa că nu l-am întâlnit.
Mai degrabă există posibilitatea să fi atacat, de obicei involuntar, de alte chestiuni mici care lasă urme destul de dureroase: albine, furnici, căpuşe de pădure, viespi, ca să nu mai vorbim de cele mai mari de prin oraşe care se strâng în haite comunitare.

Păianjenii româneşti n-ar trebui să fie un motiv de teamă şi fobie. Eu îi privesc ca pe nişte obiecte de artă naturală. Poate voi reuşi să-i conving de opinia mea pe câţiva, prin fotografiile astea:

Intruşii

2009-09-05T09:44:00.003+03:00

A fost o vară caldă. Zile lungi, lumină multă, temperaturi ridicate, ocazional câte o ploaie rapidă şi zdravănă; ca de obicei în condiţii de astea, cam totul se face verde, apoi prinde culori şi culori de la plantele ce înfloresc sau chestiile alea mici care zboară şi pe care le numim insecte, sau ălea mai mari care zboară şi le numim păsări. Da, avem o floră şi faună bogată (încă, pentru că nu ne tare străduim să o păstrăm cum se cuvine, aşa ca societate românească). Le considerăm ale noastre, sunt parte din noi, deşi au fost aici înaintea noastră ... şi totuşi, unele au venit relativ recent pe meleagurile noastre, fie într-un proces de expansiune naturală, fie ajutate de neglijenţa umană. au venit aici să ramână şi să se înmulţească,sau mai mult sau mai puţin să deranjeze şi să substituie "rezidenţii" autohtoni. Eu îi numesc INTRUŞII.

Am să vă foto-prezint trei dintre ei, toţi veniţi din zona Asiei de Sud-Est şi a Australiei, actualmente rezidenţi români: o buburuză, Harmonia axyridis, care are prostul obicei de a ataca buburuzele autohtone odată ce termină cu păduchii de plante, o viespe de nămol, Sceliphron curvatum, Ce parazitează în special păianjeni, pe care îi paralizează şi îă infectează cu un ou, şi o ciupercă, Chlatrus arceri, care deocamdată nu a fost găsită vinovată cu nimic.

Libelule

2009-05-06T08:19:00.003+03:00

Una dintre favoritele mele insecte ca "fotomodel".

Rezervaţia forestieră Bavna, Maramureş

2009-04-23T12:08:00.014+03:00

Am să încerc un altfel de aspect al postărilor începând de astăzi. Am să scriu întâi povestea locului pe care l-am vizitat şi a imaginilor care vreau să le prezint, după care voi pune fotografiile înr-un tabel. Sper să iasă OK

Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu plaiurile maramureşene la sud de Baia Mare, pădurea Bavna, aflată lângă satul Fersig, este o rezervaţie naturală de aproximativ 26 ha. ce protejează un pâlc de pădure reminiscent al mult mai întinşilor codrii de odinioară din câmpia Someşului.Particularităţile acestei păduri sunt prezenţa unui arboret de stejar pedunculat(Quercus robur) cu exemplare seculare, având o sămânţă de o calitate excepţională, mulţi dintre aceşti arbori sunt de asemenea consideraţi printre cei mai drepţi (verticali)stejari din Europa, trunchiul lor fiind liber de înclinări sau contorsionări până sus în coronamentul superior. Solul înierbat şi adesea mlăştinos favorizează dezvoltarea a multor specii de plante şi animale, remarcabile fiind laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris), specie ocrotită precum şi a unui număr surprinzător de mare şi variat al păsărilor, de la păsări cântătoare, la raţe sălbatice şi la o colonie de vreo 80 cuiburi de stârci cenuşii, în vârful unora din cei mai înalţi stejari din rezervaţie.Un cuvânt în plus despre laleaua pestriţă: Bavna este singura locaţie certă din Maramureş în care creşte această floare. Există informaţii şi despre alte locaţii, însă eu unul personal le consider incerte. Am întâlnit prima dată această lalea, tot aici în Bavna, cândva prin 1983, copil fiind, într-o excursie cu cercul de Ocrotire a Naturii de la Clubul Elevilor (pe atunci Casa Pionierilor) din Baia Mare. Un singur exemplar (!!!) după vreo două ore de căutări. Am întâlnit însă localnici, copii dar şi adulţi care veneau din pădure cu buchete întregi (!!!). În decursul anilor am mai vizitat pădurea, cam în aceeaşi perioadă a înfloririi lalelelor: în 1994 am găsit cca 20 exemplare, în 2004 cca 100, anul acesta, deşi am prins doar perioada de final (am găsit multe exemplare deja uscate) nu le-am mai putut aproxima numărul. Laleaua îşi reface efectivele dacă nu este abuzată. Poate că este unul dintre puţinele semne pozitive în decursul perioadei de prelungită criză post-decembristă, faptul că omul de rând nu mai are timp de pierdut cu culesul floricelelor când are atâtea pe cap de rezolvat pentru a supravieţui. Că dealtfel varianta cu educarea ecologică a populaţiei, du o prea cred (prea multe pet-uri aruncate pe-acolo...)

BAVNA FOREST NATURAL REZERVATION - FERSIG, MM

Bavna forest	Caltha palustris	Secular oak

Fritillaria meleagris	Galls	Hamearis lucina

Lathyrus vernus	Papillio machaon	Young ferns

Ladybug	Fritillaria meleagris	Gray herons

Pădurea de la Blaja, SM

2009-04-12T11:40:00.023+03:00

... adică în judeţul Satu Mare, lângă Tăşnad, aproape de graniţa cu Bihorul. De fapt o ieşire de week-end cu "clanul" (aka. numerosul familion). Băi termale, soare, femeile stând ore prelungite la plajă, bărbaţi la o carte şi/sau o bere, plus băi ce fac bine la şale. O atmosferă destinsă şi matriarhală ... ce nu mi se potriveşte. Dar ca să nu intru în conflicte cu ei (mai ales cu nevasta !) m-am lăsat şi eu cuprins de acel dolce-far-niente ce domnea deasupra ştrandului termal, dar mintea îmi zbura spre alte locuri şi locaţii, aşteptând o oportunitate. Şi uite că oportunitatea a venit, a doua zi la 6 dimineaţa, când toată lumea se odihnea după chefuleţul ce s-a prelungit înspre noapte. Toată lumea, mai puţin eu. Aşa că m-am pornit, în zori de zi, spre păduricea care se zărea înspre sud, pe la vreo 8 km depărtare. M-am luat, aşadar pe drumul înspre Marghita, apoi prin păşunea satului din apropiere (care s-a dovedit a fi satul Blaja), căutând să prind un loc bun pentru a prinde răsăritul soarelui.

Odată cu răsăritul, câmpul cu iarbă crudă începe să prindă sclipiri de rouă, iar eu mă apropii de pădure, traversând câteva zone mlăştinoase (puţinul ce-a mai rămas neatins de agricultură în această câmpie a Ierului), ajungând la o fântână cu izlaz.

Pădurea de la Blaja, aşezată pe un relief domol, nu foarte extinsă, este tipică pădurilor din Câmpia de vest şi Podişul Transilvan: specii de foioase, predominând gorunul şi cerul, din când câte un pâlc de brazi sau pini, probabil plantaţi în scopuri forestiere. E destul de luminată; arborii nu au înfrunzit încă, iar lumina dimineţii îi dă un aspect foarte liniştitor. O grămadă de iepuri fug prin toate direcţiile, şi iar aparatura mea foto si reflexele nu le fac faţă, chiar dacă îi surprind în timp util. (Va trebui neapărat sa-mi iau un aparat mai profi vara asta... uff ... şi precis va fi pe bani...)

Dar mă mulţumesc din nou să urmăresc mărunţişurile de printre frunzele de la sol, să caut plante de primăvară, gândaci, fluturi... ce s-o nimeri. Interesant cum germinează unele plante, de exemplu. Preferă microhabitatul oferit de muşchi (Sphagnum), care oferă probabil nişte condiţii superioare de umiditate şi temperatură. După cum arată bănuiesc că sunt nişte specii arboricole:

Cu cât ziua înaintează înspre miezul ei, se face cald şi sunt înconjurat de mici zburătoare: muşte, ţânţari, albine, bondari, chiar şi un gândac frumos colorat în albastru dar care emană un miros ciudat, îmi iese în faţă, căutând un loc însorit să se dezmorţească. E Meloe proscarabeus, un Coleopter rudă cu scarabeii sacrii ai Egiptului, şi ale cărui larve parazitează ... albine.

Puţin mai încolo, la o răscruce de poteci, într-un loc ceva mai luminat, au început să iasă primulele, destul de răspândite şi pe lângă Baia Mare, dealtfel, dar acolo apar mai târziu, pe la sfârşitul lunii.

Ies din pădure. E ora 10 deja. Sunt plecat de patru ore şi ai mei cred că se pregătesc să iasă la ştrand. Mă grăbesc înapoi în staţiune şi pic tocmai la ţanc pentru micul dejun. E timpul să reintru în atmosfera de familie: băi termale, soare, femeile stând ore prelungite la plajă, bărbaţi la o carte şi/sau o bere, băi ce fac bine la şale ... plus că poate ai ocazia să-ţi faci şi vre-un prieten nou:

Mai multe fotografii de la pădurea din Blaja puteţi găsi aici.

Dezmorţire

2009-04-01T08:19:00.007+03:00

După un lung martie cu ploi şi ninsori, prelungind o iarnă îndărătnică până dincolo de echinocţiu, în sfârşit începe primăvara. Cam târziu anul acesta ... nu face bine nici naturii care încerca să se trezească de ceva timp, dar nici facturii mele la gaz. Oricum, acum e bine, şi presupunând eu că plantele şi vieţuitoarele care apar timpuriu în primăvară se vor grăbi să recupereze timpul pierdut, m-am hotărât să ies la vânătoare cu aparatul foto, să mai scutur din amorţeala hibernală a corpului meu. Undeva aproape de oraş, într-o pădure de câmpie, fără pante şi denivelări, ca nu cumva să mă aleg cu febră musculară din prima.
Zis şi făcut: direcţia Satu Nou de Jos, imediat după Italsofa, la pâlcul de pădure de la ieşirea din oraş. Aşteptările mele s-au cam adeverit; imediat ce am intrat în pădure, am fost întâmpinat de tufe cu mâţişori şi covor de brânduşe:

Frumos ! Dar nu surprizător. Mă aşteptam oarecum la asta. Surprinzător e însă numărul lor mare; la o locaţie atât de convenabilă de oraş, mă mir că nu au fost rase de naţionalităţile înlocuitoare ca să le vândă pe piaţă.
Am întâlnit însă şi ceva mai puţin comun. Sau mai puţin observabil: licheni "înfloriţi". Specia Cladonia cristatella, sau "căciula soldatului britanic" într.o traducere liberă din engleză:

Cresc pe lângă copaci, în locuri acoperite cu muşchi.
Cât despre cele care mişcă, desigur o grămadă de păsărele si un iepure speriat care m-a surprins sărindu-mi parcă din pământ la doar cinci metri în faţa mea. Astea orcum sunt prea rapide pentru aparatul meu (ca să nu-mi blamez reflexele) .
Insectele se mişcă însă mai puţin, deşi erau o grămadă. Lor le trebuie mai multă căldură pentru a prinde viteză. Aşa am putut imortaliza câteva din ele. cum ar fi aceşti gândaci roşietici care se delectau într-un buştean putred de pin mâncând lemn şi făcând galerii:

Cea mai multă forfotă însă am întâlnit-o la un muşuroi mare de furnici roşii. Asta da activitate. Erau puse pe construit şi prăduit. Treaba e că astea sunt periculoase dacă te apropii prea mult şi zăboveşti lângă cuibul lor. Am încercat vreo 4 - 5 shot-uri după care am plecat către casă scărpinându-mă de zor.

Am făcut mai multe fotografii în mica mea escapadă. Unele le puteţi vedea si aici:
http://petrudamsa.wblog.ro

Numai bine, pe data viitoare, de la următoarea ieşire.

amintiri din vară (2)

2009-02-23T09:10:00.007+02:00

Lacul Nistru şi împrejurimi. Merg des vara pe-acolo. E convenabil de aproape de oraş, mai ales că pot să iau autobuzul local, şi să las acasă maşina pe care încă nu o am. Şi dacă reuşesc să evit zilele de week-end, am mari şanse să scap de recitalul de manele ce se aude până pe vârfurile dealurilor înconjurătoare, de la unele adunături de tineri care vin la o prelungită beţie cruntă, asortată cu Guţă şi cu conversaţii tari (non-stop, indiferent de oră), de un remarcabil prost gust. Dar odată ce îmi încep rătăcirile prin pădure, micile surprize ale lumii naturale încep să se desfăşoare în jurul meu. Sigur, şansa de a întâlni un cerb sau un mistreţ este nulă. Animalele astea se pare că au un auz mai fin şi mai selectiv decât animalele rămase pe malul lacului; de aceea probabil că îşi caută liniştea în locaţii mult mai puţin accesibile nouă. Rămân însă cu vietăţile mici şi pasiunea mea pentru macro, precum şi cu frumuseţea unei păduri aparent monotone, dar care ascunde câteva surprize, odată ce te hotărăşti să deviezi de la cărarea bătătorită şi să o iei aiurea prin pădure. Roci mari împrăştiate printre copaci, poate nu aşa de spectaculoase ca în alte părţi mai cunoscute ale Gutâiului, dar de aceeaşi natură vulcanică şi cu acelaşi grad de dezagregare formează sculpturi, turnuri şi portaluri interesante.

O privire răbdătoare prin litieră, dacă e posibil cu o lupă, poate dezvălui câteva creaturi interesante, mai rar văzute, sau să-ţi spună câte ceva despre modul lor de a trăi. Un păianjen relativ des întâlnit acolo, care nu-şi ţese pânză, dar îşi crează un cocon de mătase în care-şi ţine puii feriţi, lipit de abdomenul mamei:

Pe sub buşteni, în locuri cu umezeală mişună o grămadă de gândaci şi miriapode, sau din când în când un melc fără cochilie, din familia limacşilor, a căror piele reflectă culori iridiscente de verzui, albastru şi mov:

Şi bineînţeles se pot găsi o grămadă de ciuperci, de toate formele şi culorile, de la cele mai gustoase până la cele mai otrăvitoare. Dar asta este o poveste separată, cu multe imagini în colecţia mea, pe care le voi prezenta altădată.

ce au in comun siberienii cu porumbeii

2009-02-21T07:39:00.005+02:00

O imagine cunoscută probabil tuturor din zilele călduroase sau toride ale anului sunt vrăbiile de prin oraşe foindu-se fericite prin câte-o baltă cu apă călduţă rămasă de la ploaia din noaptea precedentă. Sau, în perioadele mai secetoase, o baie de praf; o fac şi găinile, cu mic cu mare, toată gaşca, în praful drumurilor de ţară. De cum dă însă îngheţul, situaţia se schimbă. Toate păsările care mai rămân pe la noi (excepţie fac poate ciorile si neamurile lor apropiate, care parcă n-au nicio treabă cu frigul), stau mai toată ziulica înfoiate ca un ghemotoc de pene pe la streşini de clădiri, ferite de vânt, încercând să prindă cum pot căte o rază de soare.

Ieri am avut însă o surpriză, de unde şi titlul postării precum şi răspunsul: ce au în comun siberienii cu porumbeii? Ambii preferă din când în când o baie la copcă.

flori de mucigai

2009-01-31T07:50:00.005+02:00

Cu toţi cei care am trecut printr-un liceu şi am mai frecventat din când în când orele de literatură, am avut ocazia să ne familiarizăm cu lucrările lui Arghezi, şi ca bonus am primit şi analiza literară a unui fenomen nou pentru majoritatea celor aflaţi la acea vârstă: estetica urâtului. Sau mai bine zis am conştientizat relativitatea frumosului, elegantului, rafinatului în opoziţie cu urâtul, kitcs-ul, prostul gust. "The beauty lies in the eyes of the beholder" spune proverbul englez, sau ca pe la noi, nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-ţi place. Frumuseţea, ca şi urâtul, sunt chestiuni de opinie personală. Şi pe deasupra nici nu sunt stabile; predispoziţia de a considera un anume lucru, fenomen sau idee frumoasă sau urâtă vibrează permanent într-una din cele două direcţii în funcţie de evoluţia temporală a spiritului fiecăruia. Un frumos poate deveni cu timpul urât, fără ca acesta să-şi schimbe de fapt proprietăţile; e de ajuns să-l privim din altă perspectivă, şi nu poate fi privit dintr-o altă perspectivă decât ca urmare a schimbării stării de spirit - fie ea evoluţie sau involuţie.

Desigur, frumosul şi urâtul poate fi definit şi de colectiv, de pluralitate. Societatea va defini, prin procentajul majoritar dat de indivizi, starea de frumos sau urât, însă acestea nu vor atinge niciodată absolutul. O lucrare de artă va putea fi privită ca o capodoperă, ca un vârf al frumosului de către societate, dar întotdeauna îşi va găsi detractorii ei. Societatea influenţează individul, însă ea este alcătuită din entităţi individuale. Mai mult, şi entităţile individuale din trecut au aport la modul în care funcţionează societatea în prezent. Credinţele, obiceiurile şi experienţele ancestrale îţi pun amprenta pe modul în care societatea actuală se comportă (deci, inclusiv pe percepţia frumosului şi a urâtului). Faptul că omul preistoric a realizat ca există şerpi periculoşi pentru existenţa sa, precum şi adeseori dificultatea acestuia de a-i observa la timp pentru a se feri, a creat o frică ancestrală care s-a transmis până la societatea zilelor noastre, în tot acest timp metamorfozându-se în echivalarea şarpelui cu noţiunea de urât. Şi nu numai a şarpelui, ci în majoritatea cazurilor şi a şopârlelor, broaştelor sau alte animale cu sânge rece. Nu trebuie să fi avut în viaţă, ca individ, o experienţă negativă cu un şarpe; pur şi simplu, societatea şi moştenirea ancestrală nu te va lăsa să-l priveşti ca pe un lucru frumos. Dar şi în preistorie, ca şi azi, urâtul şi frumosul nu au fost absolute, indiferent de cauze sau motive: şi atunci, ca şi azi, au fost minţi curioase care au blocat frica ancestrală, apropiindu-se spre a cerceta aceste fiinţe. Precum herpetologii şi alţi iubitori de natură de azi, ei percep frumosul existent în aceste animale.

Obiceiurile anumitor grupuri şi populaţii influenţează de asemenea perceperea frumosului, a elegantului. În Europa de azi, mâncatul cu mâna, mai ales servitul dintr-un castron din care se servesc mai mulţi este privit ca o grosolănie, ca o bădărănie şi lipsă de respect la adresa celorlalţi. În India nu e nici o problemă să te serveşti cu mâna din bolul pus pentru toţi; acolo aşa se practică. Trebuie să serveşti însă numai cu mâna dreaptă, servitul cu mâna stângă este considerat o grosolănie (... pentru că mâna stângă este considerată acolo mâna cu care te ştergi la fund ! ...)

Dar să revin laFlorile de mucigai ale lui Arghezi, cu o altă abordare a esteticii urâtului decât versurile si catrenele literare. Mai precis cu o prezentare vizuală, din perspectiva proprie.

Sunt nişte "inflorescenţe" de Penicilinum sp. pe un corn învechit de două saptămâni . Dacă sunt frumoase sau urâte, am să vă las pe fiecare să decideţi.

iarna

2009-01-20T12:07:00.005+02:00

Nu am fost niciodată un fan al anotimpului rece. Exceptând poate perioada copilariei, când săniuşul pe pantele de sub Tolvayi (acum abundând in tot felul de case şi palate "de neam prost" cum bine zice o anume emisiune satirică la TV), oamenii de zăpadă construiţi cu prietenii de bloc sau partidele de hockey cu bâte in loc de crose, mingiuţa de cauciuc in loc de puc şi patinoar facut prin efortul tuturor pustilor care cărau spre seară găleţi cu apă de pe la toate etajele (eu stăteam la 8) ca până a doua zi gerul de Bobotează să construiască prin îngheţ terenul ...

Vremurile acelea au trecut; iarna e momentan pentru mine o perioada de semihibernare. Poate că şi faptul că iarna nu mai pare a fi ceea ce a fost. Două - trei luni de frig şi zăpadă, cu ţurţuri de un metru pe la streşini, nămeţi pe marginea străzii de nu vedeai de ei pe partea cealaltă trotuarul ... ei aş! acum e o săptămână de ger năpraznic şi uscat, apoi ninge două zile, de se depune cât de cât, după care vine vânt de primăvară (în plin ianuarie) cu ploi şi temperaturi mai ridicate, şi totul devine o fleoaşcă. Capricii meteorologice - încălzire globală sau nu - care vor ţine până prin martie.

Nu sunt un fan al iernii, dar parca mi-e dor câteodată de o iarnă adevărată ca în basme, sau mai bine zis ca în copilărie. Ultima memorabilă (bine, va trebui să scot din calcul anii când am fost plecat pe tărâmuri calde) era parcă prin 1992. Pe atunci fotografiam cu un Zenit şi developam filme şi hârtie fotografică în "laboratorul" improvizat în baie. Era digitală era doar un concept.

amintiri din vară (1)

2008-12-19T15:10:00.006+02:00

Şi pentru că ziua de astăzi se desfăşoară ca un perpetuu crepuscul cenuşiu, mai bine voi rememora câteva ieşiri în natură de azi-vară. Cum ar fi de exemplu o tură după ceva ciuperci (una dintre pasiunile mele e culesul de ciuperci) în zona Lacului Mogoşa. Pentru cei ce nu stiu, Lacul Mogoşa se află în masivul Gutâi, la cca. 800 m altitudine, sub vîrful şi pârtia de schi Mogoşa. E de natură antropică. Zona este un centru de atracşie turistică, fiind asaltată fiecare weekend în special de localnici. Norocul meu, m-am dus acolo în mijlocul săptămânii, evitând aglomeraţia şi toate tipurile de poluări pe care aceasta le aduce (gunoaiele rămase de la picnic, poluare fonică, etc, etc).

E drept, nici ciuperci n-am prea găsit, dar m-am ales cu aer curat, linişte şi ceva fotografii.

Printre puţinele ciuperci găsite, am întâlnit câteva interesante, cum ar fi acest Meripilus giganteus, o ciupercă de talie mare care creşte pe lângă sau câteodată chiar pe cioate de fagi bătrâni. Din păcate nu este comestibilă, cu toate că miroase îmbietor; are însă un gust fooooarte amar.

Neavând destule ciuperci prin preajmă pentru a-mi ocupa timpul şi umple coşul, am ales să mă dau după gâze, care mişunau la greu prin zonele poienite, profitând de vremea grasă (cald şi umed) din perioada aceea. Unul din fluturi chiar s-a lăsat convins să stea cuminte în faţa aparatului meu foto:

pentru început...

2008-12-19T09:19:00.000+02:00

... ar fi multe de spus. Nu sunt însă un foarte bun narator, nici orator. Am să încerc sa mă exprim însă prin imagini, folosind cuvinte numai ca o prelungire a poveştii vizuale a fiecărei fotografii.

Şi ca primă imagine, familiarizaţi-vă cu înprejurimile locuinţei mele: e ora 7 dimineaţa, toamna târziu sau iarna devreme; vremea nu s-a hotarât încă ce sa facă, să aducă îngheţ şi zăpezi sau să o mai ţină cu ploi mărunte şi interminabile. Profitând de această nehotărâre, soarele de dimineaţă îşi strecoară razele-i roşietice printr-o spărtură în nori. Doar 15 minute, atat cât să-mi înveselească ziua cu spectacolul natural pe care vi-l împărtaşrsc şi vouă în această forografie.

După aceea ploaia mocănească şi norii cenuşii au acaparat toată ziua.