Dezmorţire

După un lung martie cu ploi şi ninsori, prelungind o iarnă îndărătnică până dincolo de echinocţiu, în sfârşit începe primăvara. Cam târziu anul acesta ... nu face bine nici naturii care încerca să se trezească de ceva timp, dar nici facturii mele la gaz. Oricum, acum e bine, şi presupunând eu că plantele şi vieţuitoarele care apar timpuriu în primăvară se vor grăbi să recupereze timpul pierdut, m-am hotărât să ies la vânătoare cu aparatul foto, să mai scutur din amorţeala hibernală a corpului meu. Undeva aproape de oraş, într-o pădure de câmpie, fără pante şi denivelări, ca nu cumva să mă aleg cu febră musculară din prima.
Zis şi făcut: direcţia Satu Nou de Jos, imediat după Italsofa, la pâlcul de pădure de la ieşirea din oraş. Aşteptările mele s-au cam adeverit; imediat ce am intrat în pădure, am fost întâmpinat de tufe cu mâţişori şi covor de brânduşe:

Frumos ! Dar nu surprizător. Mă aşteptam oarecum la asta. Surprinzător e însă numărul lor mare; la o locaţie atât de convenabilă de oraş, mă mir că nu au fost rase de naţionalităţile înlocuitoare ca să le vândă pe piaţă.
Am întâlnit însă şi ceva mai puţin comun. Sau mai puţin observabil: licheni "înfloriţi". Specia Cladonia cristatella, sau "căciula soldatului britanic" într.o traducere liberă din engleză:

Cresc pe lângă copaci, în locuri acoperite cu muşchi.
Cât despre cele care mişcă, desigur o grămadă de păsărele si un iepure speriat care m-a surprins sărindu-mi parcă din pământ la doar cinci metri în faţa mea. Astea orcum sunt prea rapide pentru aparatul meu (ca să nu-mi blamez reflexele) .
Insectele se mişcă însă mai puţin, deşi erau o grămadă. Lor le trebuie mai multă căldură pentru a prinde viteză. Aşa am putut imortaliza câteva din ele. cum ar fi aceşti gândaci roşietici care se delectau într-un buştean putred de pin mâncând lemn şi făcând galerii:

Cea mai multă forfotă însă am întâlnit-o la un muşuroi mare de furnici roşii. Asta da activitate. Erau puse pe construit şi prăduit. Treaba e că astea sunt periculoase dacă te apropii prea mult şi zăboveşti lângă cuibul lor. Am încercat vreo 4 - 5 shot-uri după care am plecat către casă scărpinându-mă de zor.

Numai bine, pe data viitoare, de la următoarea ieşire.

amintiri din vară (2)

Lacul Nistru şi împrejurimi. Merg des vara pe-acolo. E convenabil de aproape de oraş, mai ales că pot să iau autobuzul local, şi să las acasă maşina pe care încă nu o am. Şi dacă reuşesc să evit zilele de week-end, am mari şanse să scap de recitalul de manele ce se aude până pe vârfurile dealurilor înconjurătoare, de la unele adunături de tineri care vin la o prelungită beţie cruntă, asortată cu Guţă şi cu conversaţii tari (non-stop, indiferent de oră), de un remarcabil prost gust. Dar odată ce îmi încep rătăcirile prin pădure, micile surprize ale lumii naturale încep să se desfăşoare în jurul meu. Sigur, şansa de a întâlni un cerb sau un mistreț este nulă. Animalele astea se pare că au un auz mai fin şi mai selectiv decât animalele rămase pe malul lacului; de aceea probabil că îşi caută liniştea în locaţii mult mai puţin accesibile nouă. Rămân însă cu vietăţile mici şi pasiunea mea pentru macro, precum şi cu frumuseţea unei păduri aparent monotone, dar care ascunde câteva surprize, odată ce te hotărăşti să deviezi de la cărarea bătătorită şi să o iei aiurea prin pădure. Roci mari împrăştiate printre copaci, poate nu aşa de spectaculoase ca în alte părţi mai cunoscute ale Gutâiului, dar de aceeaşi natură vulcanică şi cu acelaşi grad de dezagregare formează sculpturi, turnuri şi portaluri interesante.

O privire răbdătoare prin litieră, dacă e posibil cu o lupă, poate dezvălui câteva creaturi interesante, mai rar văzute, sau să-ţi spună câte ceva despre modul lor de a trăi. Un păianjen relativ des întâlnit acolo, care nu-şi ţese pânză, dar îşi crează un cocon de mătase în care-şi ţine puii feriţi, lipit de abdomenul mamei:

Pe sub buşteni, în locuri cu umezeală mişună o grămadă de gândaci şi miriapode, sau din când în când Bielzia coerulans un melc endemic Carpeților,  fără cochilie, din familia limacşilor, a căror piele reflectă culori iridiscente de verzui, albastru şi mov:

Şi bineînţeles se pot găsi o grămadă de ciuperci, de toate formele şi culorile, de la cele mai gustoase până la cele mai otrăvitoare. Dar asta este o poveste separată, cu multe imagini în colecţia mea, pe care le voi prezenta altădată.

ce au in comun siberienii cu porumbeii

O imagine cunoscută probabil tuturor din zilele călduroase sau toride ale anului sunt vrăbiile de prin oraşe foindu-se fericite prin câte-o baltă cu apă călduţă rămasă de la ploaia din noaptea precedentă. Sau, în perioadele mai secetoase, o baie de praf; o fac şi găinile, cu mic cu mare, toată gaşca, în praful drumurilor de ţară. De cum dă însă îngheţul, situaţia se schimbă. Toate păsările care mai rămân pe la noi (excepţie fac poate ciorile si neamurile lor apropiate, care parcă n-au nicio treabă cu frigul), stau mai toată ziulica înfoiate ca un ghemotoc de pene pe la streşini de clădiri, ferite de vânt, încercând să prindă cum pot căte o rază de soare.

Ieri am avut însă o surpriză, de unde şi titlul postării precum şi răspunsul: ce au în comun siberienii cu porumbeii? Ambii preferă din când în când o baie la copcă.