Munții Gutin: la Peștera Casa Dracului

    Munții Gutin, dat fiind natura lor vulcanică nu sunt mai deloc renumiți prin prezența peșterilor. De fapt eu știu doar de trei și astea fiind prin dezvoltarea lor mică mai degrabă grote. Renumele cavităților subterane ale masivului sunt date de factorul antropic: galeriile de mină și de prospectare ce brăzdează masivul mai ales în partea lui sudică, multe din era modernă și contemporană, dar destule și din timpuri istorice, acele galerii ale piticilor, cum sunt denumite cele din urmă. Dar să revin la peșteri: am deci cunoștință de trei: Grota de sub Tolvayi unde mergeam des în copilărie fiind la o aruncătură de băț de oraș, apoi Peștera de la Solovan, pe teritoriul orașului Sighet și la care n-am ajuns niciodată și Peștera Casa Dracului, aflată pe teritoriul localității Racșa, județul Satu Mare.

 Mi-am propus ca țintă a unei ture aceasta din urmă. Nu mai vizitasem zona așa că terenul nu îmi era familiar. Informațiile pe net sunt relativ puține; Wikimapia mi-a arătat o locație pe hartă iar ceva mai multe informații am găsit într-o postare făcută de Lucian Petru Goja pe pagina asta. Dealtfel am să mai folosesc informații de acolo în descrierea excursiei mele atunci când e cazul.

    Traseul începe deci cu mașina pe direcția Baia Mare - Seini - Viile Apei - Racșa Vii. De pe la Viile Apei și la Racșa Vii până înspre Racșa drumul e cam praf, pe tot parcursul fiind un șantier de aducție a apei și canalizare. În fine la ieșirea din Racșa Vii înspre Racșa, după ultimele case și pălincie, spre est se află culmea Casa Dracului. Mă deplasez cu 10 km la oră căutând un loc unde să las mașina parcată între timp ce încerc să evit gropile-cratere din carosabilul bine uzat. Pe stânga drumului la nici 10 metri de mine, un cocoș de fazan - Phasianus colchicus nici nu mă bagă în seamă. Prilej bun să-i trag trei cadre  din mașină, după care dispare în tufele de pe miriște.

Phasianus colchicus

 Mă opresc într-o zonă mai înaltă, aproape de coborârea spre Racșa pentru o recunoaștere vizuală a terenului în funcție de ce repere mi-am luat de pe harta Wikimapia. Panorama deschisă înspre Orașul Nou Vii și lunca Someșului înspre vest merită două minute de răgaz și ceva fotografii.

Panoramă spre Orașul Nou Vii

    Un drum de care urmează culmea înspre est, spre pădure. Ca mai peste tot în zonele astea să zicem ale nimănui grămezi de moloz și alte gunoaie aruncate probabil de localnici. Merg pe drumul de care vreo 200 de metri până pe vârful culmii pe pajiște fotografiind florile de primăvară ce-mi ies în cale încercând totodată să evit bucăți de moloz în cadru. Pe cât se poate. Mă aleg cu viorele galbene - Viola arvensis, muștar sălbatic - Sinapis arvensis, poroinic - Anacamptis morio și o specie de laptele câinelui - Euphorbia cyparissias.

   

Sinapis arvensis

Viola arvensis

Anacamptis morio

  

Euphorbia cyparissias

 De pe culme încep să-mi caut repere vizuale. În fața mea, spre est-sud est e dealul Tarda pe fundal, chiar sub culmea de unde stau, spre stânga o vale ce iese dintre munți, cu plopi și arini pe mal traversează înspre dreapta pe lângă un jgheab de animale și o livadă cu o casă veche sau grajd. E probabil valea Fântâna Roșie și pe lângă vale prin poieni tocmai trece o turmă de oi. Stau 15 minute așteptând să treacă turma ca să evit întâlnirea cu câinii ciobănești: între timp admir micul promontoriu de peste vale cu versantul acoperit jumătate cu livezi și jumătate împădurit. Este dealul Casa Dracului unde ar trebui să fie localizată peștera.

Dealul Casa Dracului între Tarda (în spate) și valea Fântâna Roșie.

    Într-un sfârșit trec valea ce băltește pe alocuri formând mlaștini și iau la urcuș prin livadă dealul. Nimeresc pe ceea ce pare a fi o potecă veche și ștearsă ce mă duce în urcuș ușor spre partea împădurită. De fapt e o zonă cu multe chestii care au spini: salcâmi, măceși, muri și tufe de păducel, când și când câte un stejar sau carpen tânăr. Poteca se strecoară cum-necum prin desișul vegetal ajungând la o văioagă seacă pe care o urmează ceva mai abrupt în sus și mă scoate în câteva minute exact la gura peșterii.

    Numele peșterii este mai spectaculos decât formațiunea însăși. După spusele regretatului geolog Dumitru Istvan în articolul mai sus menționat al lui Lucian Petru Goja, peștera este dezvoltată în gresii în Pannonian, având o denivelare de -0,5 m și o dezvoltare de 14 m ce se termină într-o sală care a fost mărită antropic cu scop de adăpost militar de către soldații români în 1938. Intrarea în peșteră are o înălțime de aproximativ un metru. Dar de unde numele de Casa Dracului? Legendele locale spun că unii oameni au văzut în peșteră apariții de lumini și  au simțit prezența unor spirite de pe lumea cealaltă. De aici numele. De fapt peștera e inofensivă, servind ca adăpost temporar unor lilieci. Eu n-am întâlnit însă niciunul. Altă legendă spune că peștera ar fi o intrare acum surpată și ocluzionată spre un tunel medieval ce ducea la castelul din Medieșul Aurit.

  Vizita înăuntru e scurtă și plăcută. Intrarea propriu-zisă e acoperită cu mușchi și ferigi, plante iubitoare de umbră și umiditate.

Intrarea în Peștera Casa Dracului

    Drumul înapoi îl fac coborând pe aceeași potecă până la livadă și la pârâu și hotărăsc să ocolesc culmea poienită pe care am venit prin stânga, aproximativ pe curba de nivel. Pe lângă pâlcurile răzlețe de copaci, o mulțime de frăguțe - Fragaria vesca, momentan doar în stadiul de înflorire. Atmosfera răsună de cântecul unor păsări ce preferă pășunea. Mici, greu observabile prin iarba proaspătă și micile petice cu poroinic, îmi ia ceva timp de mers atent în pas de melc și cu mișcări corporale minime încât să mă apropii decent de ele pentru niște fotografii fără să le sperii. Până la urmă îmi iese doar o fotografie clară.

Peștera Casa Dracului - interior

E o ciocârlie de pădure - Lullula arborea  așezată confortabil pe o ramură de măcieș. Mă mulțumesc cu atât și continui drumul spre mașină urmând niște hățașe de oi. Zona e intens păstorită, apărând arii de degradare a solului ce scot la iveală stratul de rocă de dedesubt. Spre surprinderea mea în grohotișul astfel format în zonele de eroziune găsesc o grămadă de cuarțite, mai mici sau mai mari, majoritatea cu aspect de calcedonie sau opal brun. Același Dumitru Istvan semnalase anterior prin zonă prezența unor fosilizări de lemn în cuarțuri. Lemn pietrificat sau opalizat; am mai întâlnit așa ceva mai demult, în Arizona dar arăta diferit. După aspectul vizual însă tot ce se poate ca pietrele astea să fie chiar lemnul opalizat din locația amintită de Dumitru Istvan. iau cinci bucăți mai interesante pentru colecția mea de minerale, plus că mai iau și pe aparatul foto câteva.

Lullula arborea

Fragaria vesca

Calcedonii - lemn opalizat (?)

   De aici mai am un minut până la mașină dau de (deja familiarul) loc cu moloz, apoi către Baia Mare, ieșind de data asta din Racșa Vii către șoseaua Seini - Negrești Oaș ca să mai evit din șantierele de pe varianta de venire.

Excursie realizată în 16 aprilie 2019

Cristale mici văzute mari. Fotografii macro la milimetru

Rătăcind toată vara şi toamna sau, mă rog, cum mi-a permis timpul şi fotografiind sau colectând tot felul de chestii (goange, fluturi, fosile, roci, cristale), m-am ales cu o grămadă de material, şi foto şi pietre pentru colecţia mea pe care să le organizez , clasific şi ordonez toată perioada asta când afară e cam cu minus...
Ştiu, florile de mină sunt mari, spectaculoase şi aspectuoase, plus că se văd în toată splendoarea lor şi din cealaltă parte a camerei, însă o grămadă din mineralele adunate sunt constituite din tot felul de cristale mici, ale căror detalii necesită cel puţin o simplă lupă. Aşadar, cum românul e inventiv, mai ales de nevoie în vremurile astea când nu prea ne permitem să achiziţionăm aparatură specializată (care e bineînţeles scumpă), m-am apucat să improvizez din vechi obiective de Zenit şi alte unelte şi accesorii, un sistem pentru nişte fotografii macro (de fapt mai mult în zona micro). Deci aplicând metoda încercărilor (şi greşelilor) succesive, am improvizat cum-necum un astfel de sistem. Departe de a fi pe deplin mulţumit de el, am reuşit totuşi să scot nişte fotografii decente.
Mi-am luat o şapcă de pietre din colecţie şi am început să le trec "la aparat". Câmpul de vedere este între 6 şi 8 mm pe latura mare (adică latura mare a fotografiei corespunde cu 6-8 mm în realitate). Ia uitaţi aici la ce a ieşit:

Cuarţ, calcit, siderit

Riolit cu biotit şi amfiboli (verde)

Crustă de oxizi de fier

Pirită pe calcit

Pirită pe calcit

Malachit pe rocă vulcanică

Siderit pe cuarţ

Pirită şi oxizi de fier

gips pe oxizi de mangan

gips pe oxizi de mangan

filon de calcedonie în jasp roşu

Cristal de galenă cu calcit şi sfalerit

Cristale de muscovit în micaşist

Rockhounding - La Dealul Minei şi Lacul Albastru, lângă Baia Sprie, Maramureş

Zi superbă de primăvară în Maramureş, în miercurea de după Paşti. Însorit, cald, miros de pădure proaspăt înverzită, toate mă îndeamnă la o plimbare în natură şi explorarea zonei înconjurătoare. Oricât de cunoscător al unor locuri ai fi, inclusiv cele în care îţi petreci viaţa de zi cu zi, mici şi neaşteptate descoperiri şi surprize apar cu fiecare ieşire în natură. Depinde cât de atent eşti să observi natura din jurul tău. După câteva scurte pregătiri mă sui în maşină cu gândul la o tură pe la Lacul Albastru şi Dealul Minei de la Baia Sprie, pregătit sufleteşte să culeg nişte minerale (ciuperci de unde în perioada asta a anului!).

Din Baia Mare până la Baia Sprie sunt vreo 10 km pe DN18 ce duce la Sighetu Marmaţiei. Circulă şi autobuze locale pe rută, pâna în capătul oraşului Baia Sprie, cu o frecvenţă de 30 minute toată ziua.

Parchez maşina în centrul orasului lângă biserica reformată şi pornesc pe străduţele pietruite ce urcă dealul în direcţia nord, adică înspre Lacul Albastru. Sunt câteva trasee marcate din centrul oraşului, cruce roşie, cruce galbenă, punct roşu, toate ducând înspre lac, pe diferite variante prin păienjenişul de poteci ce brăzdează versantul. Durează cam 20-40 minute de urcuş până la lac, în funcţie de pasul fiecăruia.

Declarat Monument al Naturii, Lacul Albastru este un lac de prăbuşire format prin surparea unor vechi galerii miniere în jurul anului 1920. Precipitaţiile şi torentele aluvionare au umplut cavitatea formată, dizolvând şi alterând o serie de minerale atât de pe versanţi cât şi din galerie, în special pirita prezentă consistent aici, dându-i lacului o culoare verde-albastruie, de unde şi numele de Lacul Albastru. Forma lui prezintă un contur aproape circular cu diametru circa 40 m si o adancime de 3-4 m, acoperind o suprafata de 0,5 ha pe versantul de S-V al Dealului Minei.

Lacul Albastru

Dealul Minei, după cum sugerează şi numele, este un conglomerat de filoane de minereuri metalifere complexe ce radiază în toate părţile. Implicit, este brăzdat pe tot locul cu urme ale activităţilor miniere ce se desfăşoară aici de veacuri. Abataje, galerii de mină, surpături, puţuri de prospecţiune sau de aeraj, mai vechi sau mai noi apar pe tot locul. Drept urmare este extrem de recomandat să te uiţi cu precauţie pe unde calci şi ce poteci alegi, dacă nu vrei să cazi câteva zeci de metri în gol sau să te trezeşti că aluneci cu tot cu grohotiş prin vreun abataj. E de la sine înţeles că nici gurile de mină nu pot fi explorate fără echipament adecvat.

Dar să revin la excursia mea; intru deci în pădure lăsând în urmă ultimele case ale oraşului cu ochii în stânga şi dreapta după pietre şi pietricele cu aspect interesant, dar la nici cinci metri de lizieră dau de un roi de fluturi mici cu iridizaţii albăstrui-mov pe aripi şi cu antene de vreo trei ori mai lungi decât corpul, zburătăcind veseli în soarele dulce a dimineţii deasupra unor tufe de afine. O cercetare mai amănunţită pe net îmi spune că e vorba de specia Adela reaumurella. Am stat cam jumătate de oră chinuindu-mă să scot o fotografie decentă cu fluturii în zbor. Dificilă treabă. Zeci de cadre, focusare, refocusare, declanşare în blank, da de iese ceva... 

Adela reamurella pe frunză de stejar

Adela reamurella - roi în zbor

Revin la urcuşul pe potecă şi la uitatul după pietre. Am bătut la picior zona de nenumărate ori, niciodată însă nu am dat atenţie bolovanilor din jur. Peste tot însă combinaţii complexe de minerale, straturi de calcedonii diferit colorate, intercalate cu cristalizaţii de cuarţuri, alte straturi de rocă vulcanică poroasă amestecată cu oxizi roşii sau galbeni proveniţi din alterarea exogenă a unor minereuri. Multe dintre ele prezintă cavităţi tip geodă cu cristale mici de cuarţ, sau roci cu aspect de şvaiţer, bucăţi de calcedonii cu găuri de mărimea boabelor de mazăre, unele cavităţi încă având minerale diverite în ele, altele probabil golite prin dizolvarea conţinutului lor în ape pluviale. Straturile calcedonice şi de alte minerale într-un joc intricat de culori, forme şi direcţii dau un aspect de agat extraordinar de frumos acestor pietre, fapt observabil la rocile proaspăt crăpate, neacoperite relativ uniform de oxizi. Toate astea, la lumina zilei, pe solul pădurii, şi încă nu am ajuns la zona abatajelor şi a gurilor de mină.

Ajuns la lac iau o scurtă pauză şi fac un rapid plan de vizitare a câtorva abataje, surpături şi guri de mină de prin preajmă cu punct de întoarcere tot la lac. Chiar deasupra, pe un abataj cu mult grohotiş dau de bucăţi frumoase de rocă poroasă acoperită şi infiltrată cu, mă întreb eu, malachit? (cel puţin aşa cred eu, după aspect şi printr-o simplă deducţie privind prezenţa sănătoasă a calcopiritei extractibile în zonă; aştept confirmare de la mai cunoscători). Hmm, ar putea fi şi intruziuni amfibolitice, că şi astea sunt verzui şi pe deasupra sunt şi abundente prin zona asta.

Mai sus spre V, lângă o clădire în ruină aparţinând defunctei exploatări miniere, un alt abataj cu o surpătură şi cu o gură de mină.

Veche intrare de mină deasupra lacului

Nu am echipament necesar la mine aşa că studiez doar intrarea şi vreo doi metri înăuntru; şi chiar în porţiunea asta, prin bucăţile de cuarţite desprinse de pe pereţi apar fisuri cu cristale mici de ametist şi cuarţuri ametizate. Urc apoi mai spre vârful dealului, culegând pe drum o bucată de jasp roşu, spre o altă surpătură cu pereţi foarte abrupţi. La baza ei, bolovani mari desprinşi din rocă, unii dintre ei crăpaţi la cădere dezvăluie cavităţi geodice mari acoperite cu cristale, ce-i drept mici, de cuarţ. Am fotografiat din ele, fiind muuult prea masive pentru a fi cărate acasă la colecţie. Cea din fotografie avea undeva peste jumătate de metru înălţime.

Geodă crăpată în cădere, aflata la suprafaţă

M-am mulţumit cu bucăţi mai mici aflate prin preajmă, unele chiar frumoase sau interesante (una prezintă şi câteva cristale de baritină). Mai dau câteva ture pe la alte abataje mai mici culegând diferite specimene mai mult sau mai puţin cunoscute mie şi după o oră şi ceva simt deja greutatea rucsacului din spatele meu, semn că trebuie să îmi închei tura.

Revin la maşină, în centrul oraşului cu o recoltă bunicică de bolovani dar şi cu convingerea că va mai trebui să vin aici în explorare; poate pe partea estică a dealului.

Ajuns acasă urmează curăţirea şi spălarea eşantioanelor, o sortare a lor, urmând ca unele să fie tăiate şi şlefuite (am un pic de manie cu asta, nu păstrez toate bucăţile întregi ci sunt curios ce ascund înăuntru).

Iată câteva poze cu o parte din „recoltă”:

"Recolta"

Rocă "şvaiţer" cu calcedonii şi agat

Cristale de stâncă (cuarţ) pe calcedonie

Mineralizari verzi (Malachit?) şi oxizi de fier pe şi în  roci vulcanice

Jasp roşu cu mici cristale de cuarţ

Rocă mozaic cu calcedonii şi minerale roz-roşietice şi negru-lucioase necunoscute - tăiat şi parţial şlefuit

Cristale mici de ametist şi cuarţ ametizat

Rocă mozaic (stânga) şi rocă "şvaiţer" (dreapta) cu agat şi vene de calcedonii plus alte minerale necunoscute - tăiate şi parţial şlefuite