Grădina Zmeilor - escapadă înainte de lockdown 2020

    18 martie 2020, două zile de la intrarea României în stare de urgență, prima fază. Se poate călători încă dar nu după ora 22 dar se prefațează o a doua fază cu toată lumea practic închisă în locuințe (un fel de pușcărie la domiciliu), ceea e se și întâmplă peste alte patru zile iar ce urmează știm cu toții: mai bine de două luni super dificile. Știrile media, fie ea radio, TV sau internet sunt sufocate de fenomenul COVID 19, misterios, mortal, provocator de isterie și idei conspiraționiste oculte sau dimpotrivă neîncredere și bagatelizare. Oricum, treaba pare a fi nasoală și trebuie luată în serios. Școlile și grădinițele sunt încă deschise, se merge încă la servici, dar asta va mai ține trei sau patru zile. Primăverii nu-i pasă însă de nicio pandemie și oferă o zi caldă și senină, fremătând de incipienta explozie a trezirii naturii la un nou ciclu de viață. Cam astea au fost condițiile în care m-am hotărât brusc să fac o ieșire scurtă în natură atât cât se mai poate.

    Planul sună cam așa: las copilul la grădiniță, pe Olga la servici iar de acolo, de la ora 8 dimineața direct la Gâlgău Almașului pe ruta Ulmeni - Jibou. Trafic puțin, lumea nu prea se zărește pe străzi așa că într-o oră și 15 minute ajung la locație. Satul pare și el pustiu. O iau la dreapta pe strada asfaltată ce duce înspre rezervație ghidat de indicatorul plasat la șoseaua principală. Ajung după 700 metri la parcarea rezervației, mare și goală. În jur e un teren de fotbal, o scenă pentru activități cultural-artistice, pavilioane și locuri de picnic, o terasă (pustie și ea), coșuri de gunoi, toate construite relativ recent dar din lipsă de îngrijire și cu ajutorul nepăsării și prostiei omenești (coșurile de gunoi și o parte din elementele din lemn ale  pavilioanelor sunt vandalizate) locul dă semne de părăginire. Pe clădirea terasei, un panou turistic spălăcit indică traseele marcate către și prin rezervația Grădina Zmeilor. Greu de ghicit care unde duce, culorile de pe el fiind aproape șterse.

    Cu puțină bunăvoință și oarece observație în teren se poate descoperi că traseul punct roșu face un circuit printre megaliții de gresie iar traseul cruce roșie trece prin ea, conducând spre Piatra Pintii, situată la NV de rezervație.

    Grădina Zmeilor este o rezervație naturală geologică, peisagistică, floristică și faunistică ce se întinde pe 3 hectare, formată prin eroziunea eoliană, pluvială și gravitațională a formațiunilor geologice de gresii cu microconglometare, dând naștere unor megaliți cu forme de turnuri, ace, abrupturi și faleze stâncoase la baza Dealului Dumbrava.

    Deși vizibile de la șosea, gresiile megalitice ale Grădinii Zmeilor nu te lasă să le ghicești amploarea și monumentalitatea decât dacă te plimbi printre ei. Aleg să fac circuitul; marcajul este util deși cam neconform. Se urcă ușor spre stânga pe poteca bătătorită și dotată cu trepte de piatră. La puțin timp apar la dreapta Cătanele, o serie de turnuri alipite formând o faleză, având însă vizibilitatea redusă de vegetația ce se interpune între potecă și formațiune. Noroc că pădurea nu a înfrunzit încă, lăsând printre crenguțe locuri de admirat stâncile. Continuând pe potecă apar pe rând tot mai multe astfel de concrețiuni. Marcajul se desparte  în două direcții, poteca din dreapta urcând la un promontoriu loc de belvedere ca apoi să parcurgă Grădina prin partea superioară, urmând să coboare apoi pe sub stânci și să se întoarcă prin poteca din stânga către acest loc de intersecție. 

Căpitanii

Promontoriu cu loc de belvedere

    Aleg varianta pe deasupra și urc la promontoriu. Într-adevăr panorama este spectaculoasă. În prim-plan megaliții în toată splendoarea lor, apoi Gâlgău Almașului răsfirat pe malurile Văii Almașului iar în fundal Măgura Teiului, presărată și ea cu tot felul de stâncării erodate în moduri foarte creativ de către mama natură.

Megaliții din Grădina Zmeilor

    După un scurt popas cu admirat peisajul și ședință foto, continui urcușul ce duce deasupra falezei stâncilor, având aproape permanent în stânga minunata panoramă. Soarele călduț al amiezii îndeamnă la activitate câțiva fluturi timpurii care ba zburătăcesc ici-colo printre pietre, ba stau la o baie de lumină pe acestea.

Nymphalis xanthomelas

Vanessa atalanta

     

    Poteca își continuă drumul pe platou, pe direcția V, pe liziera pădurii de goruni ducând descendent printr-un mic canion pe lângă o văioagă cu o săritoare, acum seacă dată fiind lipsa precipitațiilor, oferind vederii faleza bej gălbui pe deasupra căreia tocmai am trecut.

Faleza de gresie

Strat de cărbune în galerie

Peștera

Cărbune brun

    La bază poteca intră într-o poieniță mlăștinoasă, cotind înspre est. Imediat după aceea se ajunge la Zmeul și Zmeoaica, doi megaliți impunători aflați pe partea dreaptă a potecii. Localnicii spun că aici se opreau zmeii să se odihnească în drum după sare la Dej. La câțiva metri spre stânga, la baza peretelui se află galeria minei de cărbuni căruia localnicii îi spun Peștera, accesibilă și vizitabilă (cu ajutorul unei lanterne) . Interiorul galeriei dezvăluie la cam un metru înălțime un frumos și vizibil filon de cărbune brun.

    Poteca își croiește drum pe lângă bolovani și pâlcuri dese de vegetație, șerpuind către principala aglomerare de megaliți ai rezervației.

    Giganticele siluete ale megaliților apar cu adevărat impunătoare când treci printre ele, poteca strecurându-se abil prin strâmtul spațiu rămas între ele. Tăblițe indicatoare le relevă numele, toponimii puse de localnici după aspectul sau legenda ce stă în spatele acestor uriași. Apar astfel Horea,  Cloșca și Crișan, Acul Cleopatrei, Apoi Fata Cătanei, cu o altă legendă locală; Cătană era denumirea peiorativă a localnicilor pentru femeile rele și autoritare. Una din aceste femei ar fi avut o fată ce s-a îndrăgostit de un soldat. Cum mama fetei nu era de acord cu dragostea lor iar fata nu vroia să renunțe la iubitul ei, mama a blestemat-o transformând-o în stană de piatră. Urmează Călugării și Căpitanul și Soldații. 

    Trecând uimit printre toate aceste minunății ajung înapoi la locul de intersecție al marcajului punct roșu, coborând la baza rezervației, la mașină.

    Pe neobservate au trecut două ore și ceva. Mai iau o pauză de odihnă și trag un cadru și cu vatra satului Gâlgău Almașului, apoi pornesc spre Baia Mare, de data asta pe la Mesteacăn, cu intenția de a opri pe la câteva din bisericile de lemn de pe valea Someșului: prima oprire la Letca, la Biserica de lemn ”Sf. Maria”, datată  cu anul 1665, apoi cea din Răstoci, Biserica de lemn ”Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, ctitorită în 1828.

Gâlgăul Almașului cu Măgura Teiului în fundal

Biserica de lemn din Letca

Biserica de lemn din Răstoci

    Ajung în Baia Mare tocmai la timp să-mi scot copilul de la grădiniță și pe Olga de la lucru. Două luni de aici înainte nu ne vom putea bucura de aerul călduț și frumusețea naturii a acestei primăveri cu amprente de pandemie.

Munții Gutin: la Peștera Casa Dracului

    Munții Gutin, dat fiind natura lor vulcanică nu sunt mai deloc renumiți prin prezența peșterilor. De fapt eu știu doar de trei și astea fiind prin dezvoltarea lor mică mai degrabă grote. Renumele cavităților subterane ale masivului sunt date de factorul antropic: galeriile de mină și de prospectare ce brăzdează masivul mai ales în partea lui sudică, multe din era modernă și contemporană, dar destule și din timpuri istorice, acele galerii ale piticilor, cum sunt denumite cele din urmă. Dar să revin la peșteri: am deci cunoștință de trei: Grota de sub Tolvayi unde mergeam des în copilărie fiind la o aruncătură de băț de oraș, apoi Peștera de la Solovan, pe teritoriul orașului Sighet și la care n-am ajuns niciodată și Peștera Casa Dracului, aflată pe teritoriul localității Racșa, județul Satu Mare.

 Mi-am propus ca țintă a unei ture aceasta din urmă. Nu mai vizitasem zona așa că terenul nu îmi era familiar. Informațiile pe net sunt relativ puține; Wikimapia mi-a arătat o locație pe hartă iar ceva mai multe informații am găsit într-o postare făcută de Lucian Petru Goja pe pagina asta. Dealtfel am să mai folosesc informații de acolo în descrierea excursiei mele atunci când e cazul.

    Traseul începe deci cu mașina pe direcția Baia Mare - Seini - Viile Apei - Racșa Vii. De pe la Viile Apei și la Racșa Vii până înspre Racșa drumul e cam praf, pe tot parcursul fiind un șantier de aducție a apei și canalizare. În fine la ieșirea din Racșa Vii înspre Racșa, după ultimele case și pălincie, spre est se află culmea Casa Dracului. Mă deplasez cu 10 km la oră căutând un loc unde să las mașina parcată între timp ce încerc să evit gropile-cratere din carosabilul bine uzat. Pe stânga drumului la nici 10 metri de mine, un cocoș de fazan - Phasianus colchicus nici nu mă bagă în seamă. Prilej bun să-i trag trei cadre  din mașină, după care dispare în tufele de pe miriște.

Phasianus colchicus

 Mă opresc într-o zonă mai înaltă, aproape de coborârea spre Racșa pentru o recunoaștere vizuală a terenului în funcție de ce repere mi-am luat de pe harta Wikimapia. Panorama deschisă înspre Orașul Nou Vii și lunca Someșului înspre vest merită două minute de răgaz și ceva fotografii.

Panoramă spre Orașul Nou Vii

    Un drum de care urmează culmea înspre est, spre pădure. Ca mai peste tot în zonele astea să zicem ale nimănui grămezi de moloz și alte gunoaie aruncate probabil de localnici. Merg pe drumul de care vreo 200 de metri până pe vârful culmii pe pajiște fotografiind florile de primăvară ce-mi ies în cale încercând totodată să evit bucăți de moloz în cadru. Pe cât se poate. Mă aleg cu viorele galbene - Viola arvensis, muștar sălbatic - Sinapis arvensis, poroinic - Anacamptis morio și o specie de laptele câinelui - Euphorbia cyparissias.

   

Sinapis arvensis

Viola arvensis

Anacamptis morio

  

Euphorbia cyparissias

 De pe culme încep să-mi caut repere vizuale. În fața mea, spre est-sud est e dealul Tarda pe fundal, chiar sub culmea de unde stau, spre stânga o vale ce iese dintre munți, cu plopi și arini pe mal traversează înspre dreapta pe lângă un jgheab de animale și o livadă cu o casă veche sau grajd. E probabil valea Fântâna Roșie și pe lângă vale prin poieni tocmai trece o turmă de oi. Stau 15 minute așteptând să treacă turma ca să evit întâlnirea cu câinii ciobănești: între timp admir micul promontoriu de peste vale cu versantul acoperit jumătate cu livezi și jumătate împădurit. Este dealul Casa Dracului unde ar trebui să fie localizată peștera.

Dealul Casa Dracului între Tarda (în spate) și valea Fântâna Roșie.

    Într-un sfârșit trec valea ce băltește pe alocuri formând mlaștini și iau la urcuș prin livadă dealul. Nimeresc pe ceea ce pare a fi o potecă veche și ștearsă ce mă duce în urcuș ușor spre partea împădurită. De fapt e o zonă cu multe chestii care au spini: salcâmi, măceși, muri și tufe de păducel, când și când câte un stejar sau carpen tânăr. Poteca se strecoară cum-necum prin desișul vegetal ajungând la o văioagă seacă pe care o urmează ceva mai abrupt în sus și mă scoate în câteva minute exact la gura peșterii.

    Numele peșterii este mai spectaculos decât formațiunea însăși. După spusele regretatului geolog Dumitru Istvan în articolul mai sus menționat al lui Lucian Petru Goja, peștera este dezvoltată în gresii în Pannonian, având o denivelare de -0,5 m și o dezvoltare de 14 m ce se termină într-o sală care a fost mărită antropic cu scop de adăpost militar de către soldații români în 1938. Intrarea în peșteră are o înălțime de aproximativ un metru. Dar de unde numele de Casa Dracului? Legendele locale spun că unii oameni au văzut în peșteră apariții de lumini și  au simțit prezența unor spirite de pe lumea cealaltă. De aici numele. De fapt peștera e inofensivă, servind ca adăpost temporar unor lilieci. Eu n-am întâlnit însă niciunul. Altă legendă spune că peștera ar fi o intrare acum surpată și ocluzionată spre un tunel medieval ce ducea la castelul din Medieșul Aurit.

  Vizita înăuntru e scurtă și plăcută. Intrarea propriu-zisă e acoperită cu mușchi și ferigi, plante iubitoare de umbră și umiditate.

Intrarea în Peștera Casa Dracului

    Drumul înapoi îl fac coborând pe aceeași potecă până la livadă și la pârâu și hotărăsc să ocolesc culmea poienită pe care am venit prin stânga, aproximativ pe curba de nivel. Pe lângă pâlcurile răzlețe de copaci, o mulțime de frăguțe - Fragaria vesca, momentan doar în stadiul de înflorire. Atmosfera răsună de cântecul unor păsări ce preferă pășunea. Mici, greu observabile prin iarba proaspătă și micile petice cu poroinic, îmi ia ceva timp de mers atent în pas de melc și cu mișcări corporale minime încât să mă apropii decent de ele pentru niște fotografii fără să le sperii. Până la urmă îmi iese doar o fotografie clară.

Peștera Casa Dracului - interior

E o ciocârlie de pădure - Lullula arborea  așezată confortabil pe o ramură de măcieș. Mă mulțumesc cu atât și continui drumul spre mașină urmând niște hățașe de oi. Zona e intens păstorită, apărând arii de degradare a solului ce scot la iveală stratul de rocă de dedesubt. Spre surprinderea mea în grohotișul astfel format în zonele de eroziune găsesc o grămadă de cuarțite, mai mici sau mai mari, majoritatea cu aspect de calcedonie sau opal brun. Același Dumitru Istvan semnalase anterior prin zonă prezența unor fosilizări de lemn în cuarțuri. Lemn pietrificat sau opalizat; am mai întâlnit așa ceva mai demult, în Arizona dar arăta diferit. După aspectul vizual însă tot ce se poate ca pietrele astea să fie chiar lemnul opalizat din locația amintită de Dumitru Istvan. iau cinci bucăți mai interesante pentru colecția mea de minerale, plus că mai iau și pe aparatul foto câteva.

Lullula arborea

Fragaria vesca

Calcedonii - lemn opalizat (?)

   De aici mai am un minut până la mașină dau de (deja familiarul) loc cu moloz, apoi către Baia Mare, ieșind de data asta din Racșa Vii către șoseaua Seini - Negrești Oaș ca să mai evit din șantierele de pe varianta de venire.

Excursie realizată în 16 aprilie 2019

O jumătate de oră de birdwatching în Parcul Municipal Regina Maria din Baia Mare

    Început de primăvară în Baia Mare. O zi de marți, ora 10 dimineața. Vremea e însorită, cu temperaturi ce abia dezmorțesc atmosfera. Parcul Municipal Regina Maria din Baia Mare sau parcul mare cum îl mai știu unii e foarte liniștit la ora asta. Câțiva trecători, câțiva alergători pe pista de alergare, muncitorii de la ambient urban curățând alei sau reparând câte ceva ici colo. Departe de forfota de la sfârșit de săptămână, cu fanfară, trenuleț, chioșcuri de vată de zahăr și mulți băimăreni ieșiți cu familiile la o plimbare relaxantă printre copacii mulți dintre ei seculari.

    Natura stă să erupă; încă nu a înfrunzit nimic, doar muguri timizi pe ramurile copacilor și mâțișorii sălciilor. Liniștit dar totodată zgomotos; zeci de păsărele cu ciripit zgomotos zburătăcesc preocupate printre crengi, alt semn clar că primăvara e aproape.

   Toate acestea împreună creează minunate condiții pentru o tură de birdwatching, cu sesiune foto cu tot. Ideea de birdwatching e de obicei asociată cu zone umede, deltaice, culmi alpine, zone naturale depărtate de fatori antropici. De fapt orice parc urban e un refugiu minunat pentru o mulțime de păsări care sunt mai tolerante cu prezența civilizației.

    Faptul că sunt gălăgioase și relativ multe nu înseamnă că sunt și ușor observabile. Au un simț aparte de a se piti printre crengi și de a schimba copacul de fiecare dată când li se pare ceva suspect. e nevoie deci de răbdare, o deplasare înceată și cât mai non intruzivă plus o lentilă cu focală mare.

    După ce mi-am obișnuit ochii să mijească printre crengi după cea mai mică mișcare au început și păsările să se arate. de ajutor a fost și lipsa foliajului precum și activitățile lor de reparare a cuiburilor sau a curtatului, care le mai distrăgea atenția.

    Primul rezident care s-a lăsat fotografiat a fost un țiclean - Sitta europaea - ce își repara cuibul într-un copac lângă locul de joacă al copiilor:

Sitta europaea - țiclean

O altă fotografie cu țicleanul o am aici .

L-am urmărit vreo 10 minute hărnicindu-se, ascultând în același timp tocănitul unor ciocănitori, undeva în spatele meu. Căutând un loc avantajos pentru o fotografie cu ciocănitoarea, m-am intersectat cu o cinteză - Fringilla coelebs - cântând de mama focului pe o creangă la înălțime.

Fringilla coelebs - cinteză

    Bine, ciocănitoarea aia era cam îndărătnică; se poziționa tot timpul  în partea opusă a trunchiului copacului față de mine. După vreo două-trei ture în jurul copacului am decis să o iau mai pe departe și să încerc o apropiere mai stealth.

 Între timp, nici o problemă cu mierlele negre - Turdus merula -  care ciuguleau la sol una alta, fără vreo frică aparentă.

Turdus merula - mierla neagră (femelă)

Solul acoperit cu resturile vegetale ale anului trecut dezvăluia mugurii primelor brândușe de primăvară - Crocus heuffelianus:

Crocus heuffelianus - brândușă

În sfârșit mă apropii de ciocănitoarea aia. E o ciocănitoare pestriță mare - Dendrocopos major - și ea preocupată cu amenajarea unei scorburi precum și cu apărarea ei de alte două ciocănitori care încercau pe rând să o izgonească de pe proprietatea ei. Mai am o fotografie cu ea aici .

Dendrocopos major - ciocănitoare pestriță mare

Cu ședința foto în tolbă (sau mai bine zis pe cardul aparatului foto) plec mulțumit să mai admir țicleanul constructor, întâlnindu-mă pe traseu și cu o ceată de câțiva pițigoi mari - Parus major-  precum și cu doi sturzi cântători - Turdus philomelos - care căutau semințe și insecte sol.

Parus major - pițigoi mare

Turdus philomelos - sturz cântător

  

M-am retras din parc după cam o jumătate de oră timp petrecut în total, înapoi la forfota orașului dar foarte fericit și cu energia reîncărcată după acest urban birdwatching atât de reușit.