Rockhounding - La Dealul Minei şi Lacul Albastru, lângă Baia Sprie, Maramureş

Zi superbă de primăvară în Maramureş, în miercurea de după Paşti. Însorit, cald, miros de pădure proaspăt înverzită, toate mă îndeamnă la o plimbare în natură şi explorarea zonei înconjurătoare. Oricât de cunoscător al unor locuri ai fi, inclusiv cele în care îţi petreci viaţa de zi cu zi, mici şi neaşteptate descoperiri şi surprize apar cu fiecare ieşire în natură. Depinde cât de atent eşti să observi natura din jurul tău. După câteva scurte pregătiri mă sui în maşină cu gândul la o tură pe la Lacul Albastru şi Dealul Minei de la Baia Sprie, pregătit sufleteşte să culeg nişte minerale (ciuperci de unde în perioada asta a anului!).

Din Baia Mare până la Baia Sprie sunt vreo 10 km pe DN18 ce duce la Sighetu Marmaţiei. Circulă şi autobuze locale pe rută, pâna în capătul oraşului Baia Sprie, cu o frecvenţă de 30 minute toată ziua.

Parchez maşina în centrul orasului lângă biserica reformată şi pornesc pe străduţele pietruite ce urcă dealul în direcţia nord, adică înspre Lacul Albastru. Sunt câteva trasee marcate din centrul oraşului, cruce roşie, cruce galbenă, punct roşu, toate ducând înspre lac, pe diferite variante prin păienjenişul de poteci ce brăzdează versantul. Durează cam 20-40 minute de urcuş până la lac, în funcţie de pasul fiecăruia.

Declarat Monument al Naturii, Lacul Albastru este un lac de prăbuşire format prin surparea unor vechi galerii miniere în jurul anului 1920. Precipitaţiile şi torentele aluvionare au umplut cavitatea formată, dizolvând şi alterând o serie de minerale atât de pe versanţi cât şi din galerie, în special pirita prezentă consistent aici, dându-i lacului o culoare verde-albastruie, de unde şi numele de Lacul Albastru. Forma lui prezintă un contur aproape circular cu diametru circa 40 m si o adancime de 3-4 m, acoperind o suprafata de 0,5 ha pe versantul de S-V al Dealului Minei.

Lacul Albastru

Dealul Minei, după cum sugerează şi numele, este un conglomerat de filoane de minereuri metalifere complexe ce radiază în toate părţile. Implicit, este brăzdat pe tot locul cu urme ale activităţilor miniere ce se desfăşoară aici de veacuri. Abataje, galerii de mină, surpături, puţuri de prospecţiune sau de aeraj, mai vechi sau mai noi apar pe tot locul. Drept urmare este extrem de recomandat să te uiţi cu precauţie pe unde calci şi ce poteci alegi, dacă nu vrei să cazi câteva zeci de metri în gol sau să te trezeşti că aluneci cu tot cu grohotiş prin vreun abataj. E de la sine înţeles că nici gurile de mină nu pot fi explorate fără echipament adecvat.

Dar să revin la excursia mea; intru deci în pădure lăsând în urmă ultimele case ale oraşului cu ochii în stânga şi dreapta după pietre şi pietricele cu aspect interesant, dar la nici cinci metri de lizieră dau de un roi de fluturi mici cu iridizaţii albăstrui-mov pe aripi şi cu antene de vreo trei ori mai lungi decât corpul, zburătăcind veseli în soarele dulce a dimineţii deasupra unor tufe de afine. O cercetare mai amănunţită pe net îmi spune că e vorba de specia Adela reaumurella. Am stat cam jumătate de oră chinuindu-mă să scot o fotografie decentă cu fluturii în zbor. Dificilă treabă. Zeci de cadre, focusare, refocusare, declanşare în blank, da de iese ceva... 

Adela reamurella pe frunză de stejar

Adela reamurella - roi în zbor

Revin la urcuşul pe potecă şi la uitatul după pietre. Am bătut la picior zona de nenumărate ori, niciodată însă nu am dat atenţie bolovanilor din jur. Peste tot însă combinaţii complexe de minerale, straturi de calcedonii diferit colorate, intercalate cu cristalizaţii de cuarţuri, alte straturi de rocă vulcanică poroasă amestecată cu oxizi roşii sau galbeni proveniţi din alterarea exogenă a unor minereuri. Multe dintre ele prezintă cavităţi tip geodă cu cristale mici de cuarţ, sau roci cu aspect de şvaiţer, bucăţi de calcedonii cu găuri de mărimea boabelor de mazăre, unele cavităţi încă având minerale diverite în ele, altele probabil golite prin dizolvarea conţinutului lor în ape pluviale. Straturile calcedonice şi de alte minerale într-un joc intricat de culori, forme şi direcţii dau un aspect de agat extraordinar de frumos acestor pietre, fapt observabil la rocile proaspăt crăpate, neacoperite relativ uniform de oxizi. Toate astea, la lumina zilei, pe solul pădurii, şi încă nu am ajuns la zona abatajelor şi a gurilor de mină.

Ajuns la lac iau o scurtă pauză şi fac un rapid plan de vizitare a câtorva abataje, surpături şi guri de mină de prin preajmă cu punct de întoarcere tot la lac. Chiar deasupra, pe un abataj cu mult grohotiş dau de bucăţi frumoase de rocă poroasă acoperită şi infiltrată cu, mă întreb eu, malachit? (cel puţin aşa cred eu, după aspect şi printr-o simplă deducţie privind prezenţa sănătoasă a calcopiritei extractibile în zonă; aştept confirmare de la mai cunoscători). Hmm, ar putea fi şi intruziuni amfibolitice, că şi astea sunt verzui şi pe deasupra sunt şi abundente prin zona asta.

Mai sus spre V, lângă o clădire în ruină aparţinând defunctei exploatări miniere, un alt abataj cu o surpătură şi cu o gură de mină.

Veche intrare de mină deasupra lacului

Nu am echipament necesar la mine aşa că studiez doar intrarea şi vreo doi metri înăuntru; şi chiar în porţiunea asta, prin bucăţile de cuarţite desprinse de pe pereţi apar fisuri cu cristale mici de ametist şi cuarţuri ametizate. Urc apoi mai spre vârful dealului, culegând pe drum o bucată de jasp roşu, spre o altă surpătură cu pereţi foarte abrupţi. La baza ei, bolovani mari desprinşi din rocă, unii dintre ei crăpaţi la cădere dezvăluie cavităţi geodice mari acoperite cu cristale, ce-i drept mici, de cuarţ. Am fotografiat din ele, fiind muuult prea masive pentru a fi cărate acasă la colecţie. Cea din fotografie avea undeva peste jumătate de metru înălţime.

Geodă crăpată în cădere, aflata la suprafaţă

M-am mulţumit cu bucăţi mai mici aflate prin preajmă, unele chiar frumoase sau interesante (una prezintă şi câteva cristale de baritină). Mai dau câteva ture pe la alte abataje mai mici culegând diferite specimene mai mult sau mai puţin cunoscute mie şi după o oră şi ceva simt deja greutatea rucsacului din spatele meu, semn că trebuie să îmi închei tura.

Revin la maşină, în centrul oraşului cu o recoltă bunicică de bolovani dar şi cu convingerea că va mai trebui să vin aici în explorare; poate pe partea estică a dealului.

Ajuns acasă urmează curăţirea şi spălarea eşantioanelor, o sortare a lor, urmând ca unele să fie tăiate şi şlefuite (am un pic de manie cu asta, nu păstrez toate bucăţile întregi ci sunt curios ce ascund înăuntru).

Iată câteva poze cu o parte din „recoltă”:

"Recolta"

Rocă "şvaiţer" cu calcedonii şi agat

Cristale de stâncă (cuarţ) pe calcedonie

Mineralizari verzi (Malachit?) şi oxizi de fier pe şi în  roci vulcanice

Jasp roşu cu mici cristale de cuarţ

Rocă mozaic cu calcedonii şi minerale roz-roşietice şi negru-lucioase necunoscute - tăiat şi parţial şlefuit

Cristale mici de ametist şi cuarţ ametizat

Rocă mozaic (stânga) şi rocă "şvaiţer" (dreapta) cu agat şi vene de calcedonii plus alte minerale necunoscute - tăiate şi parţial şlefuite

Flori din adâncuri

Greu se hotărăşte primavara asta să vină cu ceva ghiocei, brânduşe şi mâţişori. Parcă mai greu ca niciodată. Vreau să ies un pic în natură, să-mi dezmorţesc ciolanele... însă tot rece e pe aici prin nord. Singurele flori pe care le pot admira sunt florile de mină din colecţia mea (dealtfel nu foarte vastă, ci mai mult simbolică).

Zona asta din nordul ţării a cam fost binecuvântată cu resurse minerale şi implicit cu concreţiunile şi cristalizaţiile ce apar într-o astfel de aglomerare bogată şi diversă de minerale, cunoscute sub numele de flori de mină.
Există... sau AU EXISTAT, că acun sunt în conservare (uau ce termen ştiinţifico-pompos pentru o industrie care e cam în ruină) o serie de exploatări miniere, unele de secole altele mai noi prin jurul zonei Băii Mari. Dealul Crucii, Săsar, Herja, Baia Sprie, Şuior, Băiţa, Nistru, Ilba, mai încolo un pic Cavnic, Băiuţ, Răzoare, locuri din care se extrăgeau aur, argint, cupru, zinc, plumb, staniu, mangan ... şi odată cu ele o multitudine de cristale şi flori de mină. Nu degeaba Muzeul de mineralogie din Baia Mare are una dintre cele mai valoroase colecţii din lume la această categorie. Abundenţa florilor de mină în Maramureş este notorie, şi mai fiecare locuitor de pe-aici are în casă măcar ca bibelou o floare de mină.
Vă prezint şi eu câteva aflate ca bibelou la mine în apartament:

 

 

 

Baritină şi calcită sub formă de trandafir

Galenă, Sfalerit, Marcasită, Pirită

Calcit negru

Mangano-calcit

baritină neagră, galenă, siderit

Cuarţ lăptos, calcit, siderit

Stibină, calcit

Recoltă de toamnă

Lungă toamna asta. Şi lasă să fie, că imediat e iarna pe noi, cu flori de gheaţă la geam, patură albă şi pufoasă de omăt, factură incredibil de îngrăşată la gaz, ştiţi voi... chestii de-astea ce dau frumos literar. Dar pana acolo ma e puţin, poate doar câteva zile, aşa că eu unul înca mă bucur de bucata de toamnă ce a mai rămas. Şi cum unii numără acum boboci, îmi fac şi eu bilanţul, dar la recolta de ciuperci de pădure. Anul ăsta au fost şi încă destul de multe, aşa că am cam umplut congelatorul şi cămara (că de carne de porc, va fi cam greu...).

Pentru cine nu ştie, sunt bugetar, deci având salariul mic şi redus, m-am adaptat situaţiei şi am revenit la obiceiuri din Comuna Primitivă. Culesul din natură, mai precis, că pentru pescuit şi vânătoare trebuie permis, şi nici ăla nu e chiar ieftin. Aşa că mi-am pus în valoare cunoştinţele despre ciuperci. Multă lume culege ciuperci, mai o hribă, ceva ghebe, gălbiori... însă sunt o grămadă de specii comestibile în flora noastră, unele chiar foarte gustoase care sunt omise sau chiar evitate de culegătorul de rând, din lipsă de informare, sau din cunoştinţe greşite, şi e de fapt mai bine aşa: regula de aur a culegătorului este „Nu culege cea ce nu cunoşti”.

Cât mă priveşte pe mine, eu culeg şi mănânc vreo 50, dacă nu mai multe specii de ciuperci din flora spontană. Încă trăiesc şi sunt destul de întreg la minte; înseamnă că le-am nimerit... sau poate m-a ajutat faptul că mă informez şi documentez bine în domeniu.

Am ales să ilustrez prin fotografie trei din aceste specii comestibile pe care le-am găsit destul de abundent toamna asta, şi pe care multă lume le cam evită:

Agaricus sylvicola - seamănă mult cu ciuperca de bălegar la aspect şi aromă, dar creşte în pădure, nu pe câmpuri şi poieni. Faptul că pate fi confundată de începători sau necunoscători cu unele specii otrăvitoare (cum ar fi Amanita phalloides – mortală!) face ca această ciupercă cu calităţi culinare identice cu ale ciupercilor de cultură să fie evitată.

Boletus erythropus – din familia hribilor, o ciupercă mare ca aspect, întâlnită mai des decât mult apreciatul şi binecunoscutul Boletus edulis – hribul alb, are un gust dulce, aromat , apropiat de a speciei mai înainte amintită, doar că are porii roşietici iar carnea se colorează în albastru la rupere, ceea ce e o problemă mare conform tradiţiei româneşti. Vă garantez eu, nu e.

Hygrophorus russula – cărnoasă dar cu talie joasă, apare din plin în unii ani, alteori abia e întâlnită. Are un aspect oarecum de oiţe (genul Russula) dar până şi un începător o deosebeşte de acestea, catalogând-o ca „necunoscută”. Poate pălăria albă pătată neregulat cu nuanţe de roz şi roşu carneu îi sperie pe unii. De fapt e o ciupercă consistentă, cu un gust aromat, specific, foarte bună, pe care eu nu o evit niciodată.

Bineînţeles, sunt multe altele ca şi acestea trei, o parte din ele stau cumunţi în borcane arajate pe soiuri în cămara mea şi aşteaptă iarna. Pentru cei care nu au încredere în ciupercile de pădure, sau nici măcar în cele care se pot lua de prin pieţe, există, bineînţeles, contra sumei adecvate, ciupercile din hypermarket.