M-am întrebat de multe ori care e treaba cu arahnofobia. Mai ales la români şi în România. Da, înţeleg fenomenul pentru cei care locuiesc pe la tropice, în preajma junglei, sau pe lângă vreun deşert plin de creaturi (nu numai păianjeni) care înţeapă sau muşcă, şi multe dintre ele cu arme periculoase (venin). Dar noi avem, să zicem, norocul că la noi, din multitudinea de specii de păianjeni de toate felurile, de ordinul zecilor, dacă nu a sutelor, doar unul să fie într-adevăr periculos, Văduva neagră, dar şi acesta nu este foarte comun, fiind detectat sporadic prin Deltă si zonele mai de sud a ţării. Eu locuiesc în nord, aşa că nu l-am întâlnit.
Mai degrabă există posibilitatea să fi atacat, de obicei involuntar, de alte chestiuni mici care lasă urme destul de dureroase: albine, furnici, căpuşe de pădure, viespi, ca să nu mai vorbim de cele mai mari de prin oraşe care se strâng în haite comunitare.
Păianjenii româneşti n-ar trebui să fie un motiv de teamă şi fobie. Eu îi privesc ca pe nişte obiecte de artă naturală. Poate voi reuşi să-i conving de opinia mea pe câţiva, prin fotografiile astea:
Mai degrabă există posibilitatea să fi atacat, de obicei involuntar, de alte chestiuni mici care lasă urme destul de dureroase: albine, furnici, căpuşe de pădure, viespi, ca să nu mai vorbim de cele mai mari de prin oraşe care se strâng în haite comunitare.
Păianjenii româneşti n-ar trebui să fie un motiv de teamă şi fobie. Eu îi privesc ca pe nişte obiecte de artă naturală. Poate voi reuşi să-i conving de opinia mea pe câţiva, prin fotografiile astea:
