non - arahnofobie

M-am întrebat de multe ori care e treaba cu arahnofobia. Mai ales la români şi în România. Da, înţeleg fenomenul pentru cei care locuiesc pe la tropice, în preajma junglei, sau pe lângă vreun deşert plin de creaturi (nu numai păianjeni) care înţeapă sau muşcă, şi multe dintre ele cu arme periculoase (venin). Dar noi avem, să zicem, norocul că la noi, din multitudinea de specii de păianjeni de toate felurile, de ordinul zecilor, dacă nu a sutelor, doar unul să fie într-adevăr periculos, Văduva neagră, dar şi acesta nu este foarte comun, fiind detectat sporadic prin Deltă si zonele mai de sud a ţării. Eu locuiesc în nord, aşa că nu l-am întâlnit.
Mai degrabă există posibilitatea să fi atacat, de obicei involuntar, de alte chestiuni mici care lasă urme destul de dureroase: albine, furnici, căpuşe de pădure, viespi, ca să nu mai vorbim de cele mai mari de prin oraşe care se strâng în haite comunitare.


Păianjenii româneşti n-ar trebui să fie un motiv de teamă şi fobie. Eu îi privesc ca pe nişte obiecte de artă naturală. Poate voi reuşi să-i conving de opinia mea pe câţiva, prin fotografiile astea:

Intruşii

A fost o vară caldă. Zile lungi, lumină multă, temperaturi ridicate, ocazional câte o ploaie rapidă şi zdravănă; ca de obicei în condiţii de astea, cam totul se face verde, apoi prinde culori şi culori de la plantele ce înfloresc sau chestiile alea mici care zboară şi pe care le numim insecte, sau ălea mai mari care zboară şi le numim păsări. Da, avem o floră şi faună bogată (încă, pentru că nu ne tare străduim să o păstrăm cum se cuvine, aşa ca societate românească). Le considerăm ale noastre, sunt parte din noi, deşi au fost aici înaintea noastră ... şi totuşi, unele au venit relativ recent pe meleagurile noastre, fie într-un proces de expansiune naturală, fie ajutate de neglijenţa umană. au venit aici să ramână şi să se înmulţească,sau mai mult sau mai puţin să deranjeze şi să substituie "rezidenţii" autohtoni. Eu îi numesc INTRUŞII.

Am să vă foto-prezint trei dintre ei, toţi veniţi din zona Asiei de Sud-Est şi a Australiei, actualmente rezidenţi români: o buburuză, Harmonia axyridis, care are prostul obicei de a ataca buburuzele autohtone odată ce termină cu păduchii de plante, o viespe de nămol, Sceliphron curvatum, Ce parazitează în special păianjeni, pe care îi paralizează şi îă infectează cu un ou, şi o ciupercă, Chlatrus arceri, care deocamdată nu a fost găsită vinovată cu nimic.

Libelule

Una dintre favoritele mele insecte ca "fotomodel".

Rezervaţia forestieră Bavna, Maramureş

Am să încerc un altfel de aspect al postărilor începând de astăzi. Am să scriu întâi povestea locului pe care l-am vizitat şi a imaginilor care vreau să le prezint, după care voi pune fotografiile înr-un tabel. Sper să iasă OK

    Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu plaiurile maramureşene la sud de Baia Mare, pădurea Bavna, aflată lângă satul Fersig, este o rezervaţie naturală de aproximativ 26 ha. ce protejează un pâlc de pădure reminiscent al mult mai întinşilor codrii de odinioară din câmpia Someşului. Particularităţile acestei păduri sunt prezenţa unui arboret de stejar pedunculat (Quercus robur) cu exemplare seculare, având o sămânţă de o calitate excepţională, mulţi dintre aceşti arbori sunt de asemenea consideraţi printre cei mai drepţi (verticali) stejari din Europa, trunchiul lor fiind liber de înclinări sau contorsionări până sus în coronamentul superior.     
    Solul înierbat şi adesea mlăştinos favorizează dezvoltarea a multor specii de plante şi animale, remarcabile fiind laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris), specie ocrotită precum şi a unui număr surprinzător de mare şi variat al păsărilor, de la păsări cântătoare, la raţe sălbatice şi la o colonie de vreo 80 cuiburi de stârci cenuşii, în vârful unora din cei mai înalţi stejari din rezervaţie.Un cuvânt în plus despre laleaua pestriţă: Bavna este singura locaţie certă din Maramureş în care creşte această floare. Există informaţii şi despre alte locaţii, însă eu unul personal le consider incerte. Am întâlnit prima dată această lalea, tot aici în Bavna, cândva prin 1983, copil fiind, într-o excursie cu cercul de Ocrotire a Naturii de la Clubul Elevilor (pe atunci Casa Pionierilor) din Baia Mare. Un singur exemplar (!!!) după vreo două ore de căutări. Am întâlnit însă localnici, copii dar şi adulţi care veneau din pădure cu buchete întregi (!!!). În decursul anilor am mai vizitat pădurea, cam în aceeaşi perioadă a înfloririi lalelelor: în 1994 am găsit cca 20 exemplare, în 2004 cca 100, anul acesta, deşi am prins doar perioada de final (am găsit multe exemplare deja uscate) nu le-am mai putut aproxima numărul. Laleaua îşi reface efectivele dacă nu este abuzată. 
    Poate că este unul dintre puținele semne pozitive în decursul perioadei de prelungită criză post-decembristă, faptul că omul de rând nu mai are timp de pierdut cu culesul floricelelor când are atâtea pe cap de rezolvat pentru a supravieţui. Că dealtfel varianta cu educarea ecologică a populaţiei, nu o prea cred (prea multe pet-uri aruncate pe-acolo...)

BAVNA FOREST NATURAL REZERVATION - FERSIG, MM
Bavna forest	Caltha palustris	Secular oak
Fritillaria meleagris	Galls	Hamearis lucina
Lathyrus vernus	Papillio machaon	Young ferns
Ladybug	Fritillaria meleagris	Gray herons

Pădurea de la Blaja, SM

... adică în judeţul Satu Mare, lângă Tăşnad, aproape de graniţa cu Bihorul. De fapt o ieşire de week-end cu "clanul" (aka. numerosul familion). Băi termale, soare, femeile stând ore prelungite la plajă, bărbaţi la o carte şi/sau o bere, plus băi ce fac bine la şale. O atmosferă destinsă şi matriarhală ... ce nu mi se potriveşte. Dar ca să nu intru în conflicte cu ei (mai ales cu nevasta !) m-am lăsat şi eu cuprins de acel dolce-far-niente ce domnea deasupra ştrandului termal, dar mintea îmi zbura spre alte locuri şi locaţii, aşteptând o oportunitate. Şi uite că oportunitatea a venit, a doua zi la 6 dimineaţa, când toată lumea se odihnea după chefuleţul ce s-a prelungit înspre noapte. Toată lumea, mai puţin eu. Aşa că m-am pornit, în zori de zi, spre păduricea care se zărea înspre sud, pe la vreo 8 km depărtare. M-am luat, aşadar pe drumul înspre Marghita, apoi prin păşunea satului din apropiere (care s-a dovedit a fi satul Blaja), căutând să prind un loc bun pentru a prinde răsăritul soarelui.




Odată cu răsăritul, câmpul cu iarbă crudă începe să prindă sclipiri de rouă, iar eu mă apropii de pădure, traversând câteva zone mlăştinoase (puţinul ce-a mai rămas neatins de agricultură în această câmpie a Ierului), ajungând la o fântână cu izlaz.



Pădurea de la Blaja, aşezată pe un relief domol, nu foarte extinsă, este tipică pădurilor din Câmpia de vest şi Podişul Transilvan: specii de foioase, predominând gorunul şi cerul, din când câte un pâlc de brazi sau pini, probabil plantaţi în scopuri forestiere. E destul de luminată; arborii nu au înfrunzit încă, iar lumina dimineţii îi dă un aspect foarte liniştitor. O grămadă de iepuri fug prin toate direcţiile, şi iar aparatura mea foto si reflexele nu le fac faţă, chiar dacă îi surprind în timp util. (Va trebui neapărat sa-mi iau un aparat mai profi vara asta... uff ... şi precis va fi pe bani...)



Dar mă mulţumesc din nou să urmăresc mărunţişurile de printre frunzele de la sol, să caut plante de primăvară, gândaci, fluturi... ce s-o nimeri. Interesant cum germinează unele plante, de exemplu. Preferă microhabitatul oferit de muşchi (Sphagnum), care oferă probabil nişte condiţii superioare de umiditate şi temperatură. După cum arată bănuiesc că sunt nişte specii arboricole:



Cu cât ziua înaintează înspre miezul ei, se face cald şi sunt înconjurat de mici zburătoare: muşte, ţânţari, albine, bondari, chiar şi un gândac frumos colorat în albastru dar care emană un miros ciudat, îmi iese în faţă, căutând un loc însorit să se dezmorţească. E Meloe proscarabeus, un Coleopter rudă cu scarabeii sacrii ai Egiptului, şi ale cărui larve parazitează ... albine.


Puţin mai încolo, la o răscruce de poteci, într-un loc ceva mai luminat, au început să iasă primulele, destul de răspândite şi pe lângă Baia Mare, dealtfel, dar acolo apar mai târziu, pe la sfârşitul lunii.



Ies din pădure. E ora 10 deja. Sunt plecat de patru ore şi ai mei cred că se pregătesc să iasă la ştrand. Mă grăbesc înapoi în staţiune şi pic tocmai la ţanc pentru micul dejun. E timpul să reintru în atmosfera de familie: băi termale, soare, femeile stând ore prelungite la plajă, bărbaţi la o carte şi/sau o bere, băi ce fac bine la şale ... plus că poate ai ocazia să-ţi faci şi vre-un prieten nou:



Mai multe fotografii de la pădurea din Blaja puteţi găsi aici.

Dezmorţire

După un lung martie cu ploi şi ninsori, prelungind o iarnă îndărătnică până dincolo de echinocţiu, în sfârşit începe primăvara. Cam târziu anul acesta ... nu face bine nici naturii care încerca să se trezească de ceva timp, dar nici facturii mele la gaz. Oricum, acum e bine, şi presupunând eu că plantele şi vieţuitoarele care apar timpuriu în primăvară se vor grăbi să recupereze timpul pierdut, m-am hotărât să ies la vânătoare cu aparatul foto, să mai scutur din amorţeala hibernală a corpului meu. Undeva aproape de oraş, într-o pădure de câmpie, fără pante şi denivelări, ca nu cumva să mă aleg cu febră musculară din prima.
Zis şi făcut: direcţia Satu Nou de Jos, imediat după Italsofa, la pâlcul de pădure de la ieşirea din oraş. Aşteptările mele s-au cam adeverit; imediat ce am intrat în pădure, am fost întâmpinat de tufe cu mâţişori şi covor de brânduşe:

Frumos ! Dar nu surprizător. Mă aşteptam oarecum la asta. Surprinzător e însă numărul lor mare; la o locaţie atât de convenabilă de oraş, mă mir că nu au fost rase de naţionalităţile înlocuitoare ca să le vândă pe piaţă.
Am întâlnit însă şi ceva mai puţin comun. Sau mai puţin observabil: licheni "înfloriţi". Specia Cladonia cristatella, sau "căciula soldatului britanic" într.o traducere liberă din engleză:

Cresc pe lângă copaci, în locuri acoperite cu muşchi.
Cât despre cele care mişcă, desigur o grămadă de păsărele si un iepure speriat care m-a surprins sărindu-mi parcă din pământ la doar cinci metri în faţa mea. Astea orcum sunt prea rapide pentru aparatul meu (ca să nu-mi blamez reflexele) .
Insectele se mişcă însă mai puţin, deşi erau o grămadă. Lor le trebuie mai multă căldură pentru a prinde viteză. Aşa am putut imortaliza câteva din ele. cum ar fi aceşti gândaci roşietici care se delectau într-un buştean putred de pin mâncând lemn şi făcând galerii:

Cea mai multă forfotă însă am întâlnit-o la un muşuroi mare de furnici roşii. Asta da activitate. Erau puse pe construit şi prăduit. Treaba e că astea sunt periculoase dacă te apropii prea mult şi zăboveşti lângă cuibul lor. Am încercat vreo 4 - 5 shot-uri după care am plecat către casă scărpinându-mă de zor.

Numai bine, pe data viitoare, de la următoarea ieşire.

amintiri din vară (2)

Lacul Nistru şi împrejurimi. Merg des vara pe-acolo. E convenabil de aproape de oraş, mai ales că pot să iau autobuzul local, şi să las acasă maşina pe care încă nu o am. Şi dacă reuşesc să evit zilele de week-end, am mari şanse să scap de recitalul de manele ce se aude până pe vârfurile dealurilor înconjurătoare, de la unele adunături de tineri care vin la o prelungită beţie cruntă, asortată cu Guţă şi cu conversaţii tari (non-stop, indiferent de oră), de un remarcabil prost gust. Dar odată ce îmi încep rătăcirile prin pădure, micile surprize ale lumii naturale încep să se desfăşoare în jurul meu. Sigur, şansa de a întâlni un cerb sau un mistreț este nulă. Animalele astea se pare că au un auz mai fin şi mai selectiv decât animalele rămase pe malul lacului; de aceea probabil că îşi caută liniştea în locaţii mult mai puţin accesibile nouă. Rămân însă cu vietăţile mici şi pasiunea mea pentru macro, precum şi cu frumuseţea unei păduri aparent monotone, dar care ascunde câteva surprize, odată ce te hotărăşti să deviezi de la cărarea bătătorită şi să o iei aiurea prin pădure. Roci mari împrăştiate printre copaci, poate nu aşa de spectaculoase ca în alte părţi mai cunoscute ale Gutâiului, dar de aceeaşi natură vulcanică şi cu acelaşi grad de dezagregare formează sculpturi, turnuri şi portaluri interesante.

O privire răbdătoare prin litieră, dacă e posibil cu o lupă, poate dezvălui câteva creaturi interesante, mai rar văzute, sau să-ţi spună câte ceva despre modul lor de a trăi. Un păianjen relativ des întâlnit acolo, care nu-şi ţese pânză, dar îşi crează un cocon de mătase în care-şi ţine puii feriţi, lipit de abdomenul mamei:

Pe sub buşteni, în locuri cu umezeală mişună o grămadă de gândaci şi miriapode, sau din când în când Bielzia coerulans un melc endemic Carpeților,  fără cochilie, din familia limacşilor, a căror piele reflectă culori iridiscente de verzui, albastru şi mov:

Şi bineînţeles se pot găsi o grămadă de ciuperci, de toate formele şi culorile, de la cele mai gustoase până la cele mai otrăvitoare. Dar asta este o poveste separată, cu multe imagini în colecţia mea, pe care le voi prezenta altădată.

ce au in comun siberienii cu porumbeii

O imagine cunoscută probabil tuturor din zilele călduroase sau toride ale anului sunt vrăbiile de prin oraşe foindu-se fericite prin câte-o baltă cu apă călduţă rămasă de la ploaia din noaptea precedentă. Sau, în perioadele mai secetoase, o baie de praf; o fac şi găinile, cu mic cu mare, toată gaşca, în praful drumurilor de ţară. De cum dă însă îngheţul, situaţia se schimbă. Toate păsările care mai rămân pe la noi (excepţie fac poate ciorile si neamurile lor apropiate, care parcă n-au nicio treabă cu frigul), stau mai toată ziulica înfoiate ca un ghemotoc de pene pe la streşini de clădiri, ferite de vânt, încercând să prindă cum pot căte o rază de soare.

Ieri am avut însă o surpriză, de unde şi titlul postării precum şi răspunsul: ce au în comun siberienii cu porumbeii? Ambii preferă din când în când o baie la copcă.

flori de mucigai

Cu toţi cei care am trecut printr-un liceu şi am mai frecventat din când în când orele de literatură, am avut ocazia să ne familiarizăm cu lucrările lui Arghezi, şi ca bonus am primit şi analiza literară a unui fenomen nou pentru majoritatea celor aflaţi la acea vârstă: estetica urâtului. Sau mai bine zis am conştientizat relativitatea frumosului, elegantului, rafinatului în opoziţie cu urâtul, kitcs-ul, prostul gust. "The beauty lies in the eyes of the beholder" spune proverbul englez, sau ca pe la noi, nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-ţi place. Frumuseţea, ca şi urâtul, sunt chestiuni de opinie personală. Şi pe deasupra nici nu sunt stabile; predispoziţia de a considera un anume lucru, fenomen sau idee frumoasă sau urâtă vibrează permanent într-una din cele două direcţii în funcţie de evoluţia temporală a spiritului fiecăruia. Un frumos poate deveni cu timpul urât, fără ca acesta să-şi schimbe de fapt proprietăţile; e de ajuns să-l privim din altă perspectivă, şi nu poate fi privit dintr-o altă perspectivă decât ca urmare a schimbării stării de spirit - fie ea evoluţie sau involuţie.

Desigur, frumosul şi urâtul poate fi definit şi de colectiv, de pluralitate. Societatea va defini, prin procentajul majoritar dat de indivizi, starea de frumos sau urât, însă acestea nu vor atinge niciodată absolutul. O lucrare de artă va putea fi privită ca o capodoperă, ca un vârf al frumosului de către societate, dar întotdeauna îşi va găsi detractorii ei. Societatea influenţează individul, însă ea este alcătuită din entităţi individuale. Mai mult, şi entităţile individuale din trecut au aport la modul în care funcţionează societatea în prezent. Credinţele, obiceiurile şi experienţele ancestrale îţi pun amprenta pe modul în care societatea actuală se comportă (deci, inclusiv pe percepţia frumosului şi a urâtului). Faptul că omul preistoric a realizat ca există şerpi periculoşi pentru existenţa sa, precum şi adeseori dificultatea acestuia de a-i observa la timp pentru a se feri, a creat o frică ancestrală care s-a transmis până la societatea zilelor noastre, în tot acest timp metamorfozându-se în echivalarea şarpelui cu noţiunea de urât. Şi nu numai a şarpelui, ci în majoritatea cazurilor şi a şopârlelor, broaştelor sau alte animale cu sânge rece. Nu trebuie să fi avut în viaţă, ca individ, o experienţă negativă cu un şarpe; pur şi simplu, societatea şi moştenirea ancestrală nu te va lăsa să-l priveşti ca pe un lucru frumos. Dar şi în preistorie, ca şi azi, urâtul şi frumosul nu au fost absolute, indiferent de cauze sau motive: şi atunci, ca şi azi, au fost minţi curioase care au blocat frica ancestrală, apropiindu-se spre a cerceta aceste fiinţe. Precum herpetologii şi alţi iubitori de natură de azi, ei percep frumosul existent în aceste animale.

Obiceiurile anumitor grupuri şi populaţii influenţează de asemenea perceperea frumosului, a elegantului. În Europa de azi, mâncatul cu mâna, mai ales servitul dintr-un castron din care se servesc mai mulţi este privit ca o grosolănie, ca o bădărănie şi lipsă de respect la adresa celorlalţi. În India nu e nici o problemă să te serveşti cu mâna din bolul pus pentru toţi; acolo aşa se practică. Trebuie să serveşti însă numai cu mâna dreaptă, servitul cu mâna stângă este considerat o grosolănie (... pentru că mâna stângă este considerată acolo mâna cu care te ştergi la fund ! ...)

Dar să revin laFlorile de mucigai ale lui Arghezi, cu o altă abordare a esteticii urâtului decât versurile si catrenele literare. Mai precis cu o prezentare vizuală, din perspectiva proprie.

Sunt nişte "inflorescenţe" de Penicilinum sp. pe un corn învechit de două saptămâni . Dacă sunt frumoase sau urâte, am să vă las pe fiecare să decideţi.

iarna

Nu am fost niciodată un fan al anotimpului rece. Exceptând poate perioada copilariei, când săniuşul pe pantele de sub Tolvayi (acum abundând in tot felul de case şi palate "de neam prost" cum bine zice o anume emisiune satirică la TV), oamenii de zăpadă construiţi cu prietenii de bloc sau partidele de hockey cu bâte in loc de crose, mingiuţa de cauciuc in loc de puc şi patinoar facut prin efortul tuturor pustilor care cărau spre seară găleţi cu apă de pe la toate etajele (eu stăteam la 8) ca până a doua zi gerul de Bobotează să construiască prin îngheţ terenul ...

Vremurile acelea au trecut; iarna e momentan pentru mine o perioada de semihibernare. Poate că şi faptul că iarna nu mai pare a fi ceea ce a fost. Două - trei luni de frig şi zăpadă, cu ţurţuri de un metru pe la streşini, nămeţi pe marginea străzii de nu vedeai de ei pe partea cealaltă trotuarul ... ei aş! acum e o săptămână de ger năpraznic şi uscat, apoi ninge două zile, de se depune cât de cât, după care vine vânt de primăvară (în plin ianuarie) cu ploi şi temperaturi mai ridicate, şi totul devine o fleoaşcă. Capricii meteorologice - încălzire globală sau nu - care vor ţine până prin martie.

Nu sunt un fan al iernii, dar parca mi-e dor câteodată de o iarnă adevărată ca în basme, sau mai bine zis ca în copilărie. Ultima memorabilă (bine, va trebui să scot din calcul anii când am fost plecat pe tărâmuri calde) era parcă prin 1992. Pe atunci fotografiam cu un Zenit şi developam filme şi hârtie fotografică în "laboratorul" improvizat în baie. Era digitală era doar un concept.