Recoltă de toamnă

Lungă toamna asta. Şi lasă să fie, că imediat e iarna pe noi, cu flori de gheaţă la geam, patură albă şi pufoasă de omăt, factură incredibil de îngrăşată la gaz, ştiţi voi... chestii de-astea ce dau frumos literar. Dar pana acolo ma e puţin, poate doar câteva zile, aşa că eu unul înca mă bucur de bucata de toamnă ce a mai rămas. Şi cum unii numără acum boboci, îmi fac şi eu bilanţul, dar la recolta de ciuperci de pădure. Anul ăsta au fost şi încă destul de multe, aşa că am cam umplut congelatorul şi cămara (că de carne de porc, va fi cam greu...).

Pentru cine nu ştie, sunt bugetar, deci având salariul mic şi redus, m-am adaptat situaţiei şi am revenit la obiceiuri din Comuna Primitivă. Culesul din natură, mai precis, că pentru pescuit şi vânătoare trebuie permis, şi nici ăla nu e chiar ieftin. Aşa că mi-am pus în valoare cunoştinţele despre ciuperci. Multă lume culege ciuperci, mai o hribă, ceva ghebe, gălbiori... însă sunt o grămadă de specii comestibile în flora noastră, unele chiar foarte gustoase care sunt omise sau chiar evitate de culegătorul de rând, din lipsă de informare, sau din cunoştinţe greşite, şi e de fapt mai bine aşa: regula de aur a culegătorului este „Nu culege cea ce nu cunoşti”.

Cât mă priveşte pe mine, eu culeg şi mănânc vreo 50, dacă nu mai multe specii de ciuperci din flora spontană. Încă trăiesc şi sunt destul de întreg la minte; înseamnă că le-am nimerit... sau poate m-a ajutat faptul că mă informez şi documentez bine în domeniu.

Am ales să ilustrez prin fotografie trei din aceste specii comestibile pe care le-am găsit destul de abundent toamna asta, şi pe care multă lume le cam evită:

Agaricus sylvicola - seamănă mult cu ciuperca de bălegar la aspect şi aromă, dar creşte în pădure, nu pe câmpuri şi poieni. Faptul că pate fi confundată de începători sau necunoscători cu unele specii otrăvitoare (cum ar fi Amanita phalloides – mortală!) face ca această ciupercă cu calităţi culinare identice cu ale ciupercilor de cultură să fie evitată.

Boletus erythropus – din familia hribilor, o ciupercă mare ca aspect, întâlnită mai des decât mult apreciatul şi binecunoscutul Boletus edulis – hribul alb, are un gust dulce, aromat , apropiat de a speciei mai înainte amintită, doar că are porii roşietici iar carnea se colorează în albastru la rupere, ceea ce e o problemă mare conform tradiţiei româneşti. Vă garantez eu, nu e.

Hygrophorus russula – cărnoasă dar cu talie joasă, apare din plin în unii ani, alteori abia e întâlnită. Are un aspect oarecum de oiţe (genul Russula) dar până şi un începător o deosebeşte de acestea, catalogând-o ca „necunoscută”. Poate pălăria albă pătată neregulat cu nuanţe de roz şi roşu carneu îi sperie pe unii. De fapt e o ciupercă consistentă, cu un gust aromat, specific, foarte bună, pe care eu nu o evit niciodată.

Bineînţeles, sunt multe altele ca şi acestea trei, o parte din ele stau cumunţi în borcane arajate pe soiuri în cămara mea şi aşteaptă iarna. Pentru cei care nu au încredere în ciupercile de pădure, sau nici măcar în cele care se pot lua de prin pieţe, există, bineînţeles, contra sumei adecvate, ciupercile din hypermarket.

non - arahnofobie

M-am întrebat de multe ori care e treaba cu arahnofobia. Mai ales la români şi în România. Da, înţeleg fenomenul pentru cei care locuiesc pe la tropice, în preajma junglei, sau pe lângă vreun deşert plin de creaturi (nu numai păianjeni) care înţeapă sau muşcă, şi multe dintre ele cu arme periculoase (venin). Dar noi avem, să zicem, norocul că la noi, din multitudinea de specii de păianjeni de toate felurile, de ordinul zecilor, dacă nu a sutelor, doar unul să fie într-adevăr periculos, Văduva neagră, dar şi acesta nu este foarte comun, fiind detectat sporadic prin Deltă si zonele mai de sud a ţării. Eu locuiesc în nord, aşa că nu l-am întâlnit.
Mai degrabă există posibilitatea să fi atacat, de obicei involuntar, de alte chestiuni mici care lasă urme destul de dureroase: albine, furnici, căpuşe de pădure, viespi, ca să nu mai vorbim de cele mai mari de prin oraşe care se strâng în haite comunitare.


Păianjenii româneşti n-ar trebui să fie un motiv de teamă şi fobie. Eu îi privesc ca pe nişte obiecte de artă naturală. Poate voi reuşi să-i conving de opinia mea pe câţiva, prin fotografiile astea:

Intruşii

A fost o vară caldă. Zile lungi, lumină multă, temperaturi ridicate, ocazional câte o ploaie rapidă şi zdravănă; ca de obicei în condiţii de astea, cam totul se face verde, apoi prinde culori şi culori de la plantele ce înfloresc sau chestiile alea mici care zboară şi pe care le numim insecte, sau ălea mai mari care zboară şi le numim păsări. Da, avem o floră şi faună bogată (încă, pentru că nu ne tare străduim să o păstrăm cum se cuvine, aşa ca societate românească). Le considerăm ale noastre, sunt parte din noi, deşi au fost aici înaintea noastră ... şi totuşi, unele au venit relativ recent pe meleagurile noastre, fie într-un proces de expansiune naturală, fie ajutate de neglijenţa umană. au venit aici să ramână şi să se înmulţească,sau mai mult sau mai puţin să deranjeze şi să substituie "rezidenţii" autohtoni. Eu îi numesc INTRUŞII.

Am să vă foto-prezint trei dintre ei, toţi veniţi din zona Asiei de Sud-Est şi a Australiei, actualmente rezidenţi români: o buburuză, Harmonia axyridis, care are prostul obicei de a ataca buburuzele autohtone odată ce termină cu păduchii de plante, o viespe de nămol, Sceliphron curvatum, Ce parazitează în special păianjeni, pe care îi paralizează şi îă infectează cu un ou, şi o ciupercă, Chlatrus arceri, care deocamdată nu a fost găsită vinovată cu nimic.