flori de mucigai

Cu toţi cei care am trecut printr-un liceu şi am mai frecventat din când în când orele de literatură, am avut ocazia să ne familiarizăm cu lucrările lui Arghezi, şi ca bonus am primit şi analiza literară a unui fenomen nou pentru majoritatea celor aflaţi la acea vârstă: estetica urâtului. Sau mai bine zis am conştientizat relativitatea frumosului, elegantului, rafinatului în opoziţie cu urâtul, kitcs-ul, prostul gust. "The beauty lies in the eyes of the beholder" spune proverbul englez, sau ca pe la noi, nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-ţi place. Frumuseţea, ca şi urâtul, sunt chestiuni de opinie personală. Şi pe deasupra nici nu sunt stabile; predispoziţia de a considera un anume lucru, fenomen sau idee frumoasă sau urâtă vibrează permanent într-una din cele două direcţii în funcţie de evoluţia temporală a spiritului fiecăruia. Un frumos poate deveni cu timpul urât, fără ca acesta să-şi schimbe de fapt proprietăţile; e de ajuns să-l privim din altă perspectivă, şi nu poate fi privit dintr-o altă perspectivă decât ca urmare a schimbării stării de spirit - fie ea evoluţie sau involuţie.

Desigur, frumosul şi urâtul poate fi definit şi de colectiv, de pluralitate. Societatea va defini, prin procentajul majoritar dat de indivizi, starea de frumos sau urât, însă acestea nu vor atinge niciodată absolutul. O lucrare de artă va putea fi privită ca o capodoperă, ca un vârf al frumosului de către societate, dar întotdeauna îşi va găsi detractorii ei. Societatea influenţează individul, însă ea este alcătuită din entităţi individuale. Mai mult, şi entităţile individuale din trecut au aport la modul în care funcţionează societatea în prezent. Credinţele, obiceiurile şi experienţele ancestrale îţi pun amprenta pe modul în care societatea actuală se comportă (deci, inclusiv pe percepţia frumosului şi a urâtului). Faptul că omul preistoric a realizat ca există şerpi periculoşi pentru existenţa sa, precum şi adeseori dificultatea acestuia de a-i observa la timp pentru a se feri, a creat o frică ancestrală care s-a transmis până la societatea zilelor noastre, în tot acest timp metamorfozându-se în echivalarea şarpelui cu noţiunea de urât. Şi nu numai a şarpelui, ci în majoritatea cazurilor şi a şopârlelor, broaştelor sau alte animale cu sânge rece. Nu trebuie să fi avut în viaţă, ca individ, o experienţă negativă cu un şarpe; pur şi simplu, societatea şi moştenirea ancestrală nu te va lăsa să-l priveşti ca pe un lucru frumos. Dar şi în preistorie, ca şi azi, urâtul şi frumosul nu au fost absolute, indiferent de cauze sau motive: şi atunci, ca şi azi, au fost minţi curioase care au blocat frica ancestrală, apropiindu-se spre a cerceta aceste fiinţe. Precum herpetologii şi alţi iubitori de natură de azi, ei percep frumosul existent în aceste animale.

Obiceiurile anumitor grupuri şi populaţii influenţează de asemenea perceperea frumosului, a elegantului. În Europa de azi, mâncatul cu mâna, mai ales servitul dintr-un castron din care se servesc mai mulţi este privit ca o grosolănie, ca o bădărănie şi lipsă de respect la adresa celorlalţi. În India nu e nici o problemă să te serveşti cu mâna din bolul pus pentru toţi; acolo aşa se practică. Trebuie să serveşti însă numai cu mâna dreaptă, servitul cu mâna stângă este considerat o grosolănie (... pentru că mâna stângă este considerată acolo mâna cu care te ştergi la fund ! ...)

Dar să revin laFlorile de mucigai ale lui Arghezi, cu o altă abordare a esteticii urâtului decât versurile si catrenele literare. Mai precis cu o prezentare vizuală, din perspectiva proprie.

Sunt nişte "inflorescenţe" de Penicilinum sp. pe un corn învechit de două saptămâni . Dacă sunt frumoase sau urâte, am să vă las pe fiecare să decideţi.